miercuri, 28 noiembrie 2012

Jumătăţi de adevăr

O femeie întotdeauna ştie că nu îi place să fie comparată cu nimeni şi decât să afle o părere dureroasă despre faptul că nu găteşte ca mama lui, preferă să fie minţită frumos sau să i se spună doar jumătate de adevăr. Totodată, femeilor nu le place să li se strice euforia unui lucru cumpărat prin întrebarea: cât a costat? Şi, în cazul în care vor fi întrebate de iubit, cu siguranţă vor minţi şi vor spune că e vorba de o reducere substanţială.

Fără să fim dure, să ştii că poţi fi un bărbat foarte drăguţ, dar dacă nu există scânteia, noi nu vrem totuşi să îţi rănim sentimentele. De aceea când o să ceri numărul de telefon, poate o să ţi-l dăm, dar, deşi spunem că poţi să ne suni, minţim. Cu toate acestea, nu vrem ca tu să suferi. Adesea mândria este puternică, iar dacă o femeie dă dreptate unui bărbat, înseamnă că minte. Spune asta pentru că nu vrea să intre în polemici şi preferă să lase impresia că îi dă dreptate, deşi nu crede nici ea când spune asta.

Drept urmare, se întâmplă de multe ori în viaţă să ajungem să spunem unele minciuni sau să omitem o parte din adevăr ca să nu îi facem pe cei din jur să sufere. Nu contează că suntem femei sau bărbaţi, de multe ori simţim nevoia de a-i proteja pe cei din jur şi să venim în întâmpinarea lor doar cu „jumătăţi de adevăr”. Dacă asta e bine sau rău, fiecare decide prin felul lui de a fi şi prin caracterul său. Mai rău este atunci când suntem convinşi că mai bine ascundem adevărul decât să rănim pe cineva şi într-un fel sau altul întoarcem vina noastră asupra celorlalţi (ceva de genul: de ce să nu moară şi capra vecinului), iar unul iasă cu faţa curată şi celalalt suferă asumându-şi ceva care nu merită şi nu are nici o vină. Câteodată, o minciună frumoasă ne poate ajuta, dar fuck, câteodată nu…

Sfârşit de noiembrie


Gata, luna noiembrie este pe sfârşite, mai rupem o filă din calendar, mai trece o lună şi ne apropiem cu paşi repezi de Crăciun şi de sfârşitul acestui an, anunţat încă de la începutul lui ca fiind ultimul şi, chipurile, previziunile mayaşilor se vor adeveri. 

Atât de repede a trecut anul acesta şi când mă gândesc iarăşi la agitaţia din decembrie parcă mă îngrijorez şi mai tare. Sper să fie doar o stare de-a mea accentuată de reclamele cu Moş Crăciun apărute deja din luna noiembrie care, într-un fel sau altul, banalizează frumuseţea sărbătorilor, aruncându-ţi pe gât prea timpuriu starea pe care ar trebui să o ai la sfârşit de decembrie.

Dar, nu-i aşa că decembrie e o lună frumoasă? Chiar dacă nu aştept încântată sărbătorile, aştept cu nerăbdare să ningă. Îmi e dor de atmosfera aceea de când eram mici și obişnuiam să stăm cu nasul lipit de geam privind cum ninge liniştit sau de dimineţile în care ne trezeam şi vedeam afară totul îmbrăcat în alb. Atunci toate aveau o altă semnificaţie, ne încercau alte sentimente. Dacă citiţi aceste rânduri şi încă mai sunteţi copii, profitaţi de această perioadă, nu vă grăbiți să deveniți adulți, nu merită, veţi avea timp şi pentru asta.

Mă gândesc cu bucurie că, în curând, o să vedem o mulţime de luminiţe în oraş (chiar dacă sunt aceleaşi ca și anul trecut şi ca acum doi ani) care-i dau Timişoarei un aer mai vesel. Vrei nu vrei, când se apropie ultima lună din an, ţi se schimbă dispoziţia şi priveşti totul într-o lumină mai pozitivă.

Situaţia climaterică pentru acest sfârşit de lună nu mai este aşa de generoasă şi ne aşteaptă temperaturi scăzute. Dacă nu am făcut-o până acum, va trebui să o facem foarte repede şi să scoatem hainele groase de la naftalină ca să le mutăm în cuiere şi dimineaţa când plecăm spre serviciu să ne aducem aminte că luna decembrie şi temperaturile scăzute ne bat la uşă.

Dar să nu uităm că vremea frumoasă pe care am avut-o afară ne-a arătat un ultim zâmbet al toamnei, înainte de a preda cu totul natura în mâinile iernii celei friguroase. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de această toamnă lungă, de razele soarelui, de cerul senin şi de frumuseţea naturii!

luni, 26 noiembrie 2012

Naşpa nu e sfârşitul


Ce fac doi depresivi când se întâlnesc? pun ţara la cale şi trec peste toate cu zambetul pe buze. Şi nu, nu mă refer la Vadim şi la Băse...cei mai depresivi români...sau cei care îi duc în depresie pe români mai exact...ma refer la doi oameni normali, cu căţel şi cu purcel care trec prin momente mai proaste.

Asta a fost revelaţia serii: naşpa nu este sfârşitul...naşpa este începutul...eu spuneam că aş vrea să fie naşpa mai rar, nu tot o dată la şapte ani, dar na...cum ţii dat aşa să fie. Titlul blogului s-a schimbat de la o foarte veche pasiune de-a mea, aceea de a sări cu umbrela şi de a-mi dispera toată familia că distrug umbrelele. Recunosc că nu m-am ales decât o singură dată cu un picior defect, în rest a fost cât se poate de amuzant. Dar poate de la atâtea sărituri m-am zdruncinat la cap...

Să revenim la cuvântul "naşpa"...belea...năcaz...praf...nasol...naşpa cu spume...şi dexonline.ro ne ajută: náșpa adj.inv. (argoul tinerilor postdecembriști) **1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea niște blugi, da’ sunt nașpa. Deh, cumpărați după gustul ei...” ♦ 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că ești cel mai nașpa individ din sud-estul Europei.” clar...naşpa nu e finalul...e începutul unui scenariu turbat al unor oameni normali căzuţi în depresie datorită ceţei...of, hai că viaţa e frumoasă, chiar aberant de frumoasă, mai ales atunci când întotdeauna te sincronizezi cu oameni la fel ca tine şi te sincronizezi de la un singur gând "NIII".

duminică, 25 noiembrie 2012

Fuck...monday again

Nu ştiu de ce am ajuns să mă gândesc cu groază la ziua de luni...aş vrea să fie o vreme doar sâmbătă şi duminică...să stau, să nu fac mare lucru...să mă plimb cu Zorra şi să lenevesc :) Şi ca să fie clar, nu, nu am devenit o leneşă, dar pur şi simplu nu mai am chef să fiu responsabilă.

Vreau să citesc, să ascult muzică, chiar să lenevesc în faţa televizorului...Nu am fost în concediu de un an de zile, în schimb am avut probleme în fiecare lună. Am primit palmă după palmă şi am ajuns să mă plictisesc şi să devin imună chiar şi la astfel de lovituri.

În schimb am avut parte şi de momente frumoase. Momente în care am cunoscut oameni noi, oameni minunaţi şi în preajma cărora am reuşit să râd, să glumesc, să realizez că nu mi-am pierdut simţul umorului. Slavă domnului...este un lucru pe care nici nu aş vrea să-l pierd vreodată :) Şi gata...e iarăşi duminică seara...mai bifez o ţigare în program şi apoi somn...poate dimineaţă nu mă trezesc iarăşi spunând: fuck you monday :)


Femeia reală

Mira Tănase
Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.
Nici pe dive şi mituri, nici pe “femeia la cratiţă”, “femeia-nevastă”, pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care pâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.
Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.
Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?
Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Femeia şi volanul

Trebuie să recunosc că m-am amuzat copios atunci când m-am hotărât să fac şcoala de şoferi şi am început să caut pe internet tot felul de lucruri legate de femei şi de şofat. Atunci când am găsit din greşeală căutând pe google propoziţia „women can't park” („femeile nu pot parca)” şi am primit în schimb 743.000.000 de rezultate, m-am gândit imediat la un stereotip şi chiar la discriminare.

Şi stereotipul continuă cu felul în care bărbaţii şi femeile se deplasează de la un loc de parcare la altul, operaţiune cunoscută sub numele de şofat. Conform studiilor, bărbaţii ţin cont de punctele cardinale atunci când conduc, refuzând cu îndârjire să ceară lămuriri, în timp ce femeile se orientează după te miri ce: peisaj, copaci, magazine, afişând un zâmbet mieros şi, când este nevoie, chiar o parte dintr-un picior. În niciun caz, însă, dacă le vei direcţiona în funcţie de punctele cardinale, nu vor ajunge la destinaţie. Nu există comedie sexistă să nu fi profitat de acest scenariu.

Dacă eşti femeie, probabil vei spune că realitatea nu stă chiar aşa, că la condus ai minte de bărbat. Însă ştiinţa te contrazice, nenumărate studii arătând că bărbaţii heterosexuali se pot orienta mult mai bine în trafic - când conduc la drum lung, ţin cont de punctele cardinale şi văd lucrurile tridimensional. De ce ar fi însă bărbaţii favorizaţi de mama-natură? Are legătură cu mâncarea şi sexul? În epoca de dinainte de supermarket, bărbaţii mergeau la vânătoare. Testosteronul îi ajuta să-şi găsească drumul către „casă” după o zi lungă, astfel încât să-şi poată face datoria pentru perpetuarea speciei.

Mai mult decât atât, un cercetător a avut curiozitatea de a scana creierul a peste un milion de copii, observând că, încă de la vârsta de patru ani, băieţii depăşeau fetele în ceea ce priveşte orientarea în spaţiu, raportul fiind de 4:1. În plus, se pare că băieţii sunt capabili să înţeleagă mai repede şi mai uşor şi noţiunea de depărtare.

Cu toate acestea, am multe prietene care şofează cel puţin la fel de sigur şi de bine ca un bărbat. Femei care se descurcă în felul lor în trafic şi de cele mai multe ori dau dovadă de o responsabilitate mai mare decât a unui bărbat la volan. Atâta timp cât am ajuns la destinaţie, ce mai contează că am ocolit trei străzi şi nu am un simţ al orientării la fel de dezvoltat ca al bărbaţilor? Șofatul cred că este încă un drept cucerit de către femeie prin perseverenţă şi responsabilitate. Ultima dată când aţi văzut o ştire la televizor cu şoferi prinşi băuţi la volan erau bărbaţi, nu? 

vineri, 23 noiembrie 2012

O săptămână încărcată


Mda, s-a mai terminat o săptămână, mâine e iarăşi sâmbătă şi îmi propun ca în acest weekend să dorm, să mă odihnesc, să mă plimb mai mult cu Zorra şi să mă bucur de Formula 1. Am început cu o săptămână în urmă să stau cu prieteni dragi, să mă bucur de prezenţa lor şi să îmi omor timpul puţin pe care îl mai am liber.

Mie îmi prinde tare bine să îmi omor timpul liber, pentru că altfel mi se derulează prin faţa ochilor imagini pe care nu le mai doresc în viaţa mea. Nu sunt omul care să şteargă cu buretele trecutul, sunt recunoscătoare pentru fiecare moment, dar prefer să nu mai am timp să mă gândesc la el, să-l las acolo, frumos ambalat în cutiuţe şi neatins o bună bucată de vreme. Măcar până în momentul în care nu o să mai doară.

Mi s-a spus zilele trecute că sunt un om prea bun, că ar trebui să învăţ să-i urăsc pe cei care mi-au făcut rău şi poate m-aş simţi mai bine. Eu în schimb nu sunt de acord cu asta, ura nu are ce căuta în viaţa mea, mai ales faţă de oamenii pe care îi iubesc. Pot să trec peste momentele dificile şi să spun: punct şi de la capăt, dar nu pot să urăsc şi sper să nu o fac niciodată. Ura nu este un sentiment plăcut şi benefic pentru sufletul nostru, nu face altceva decât să atragă în viaţa noastră energie negativă.

Ca să trec la lucrurile frumoase de săptămâna ce tocmai a trecut ar trebui să pomenesc de frumoasa lansare de carte la care am participat miercuri, unde Moni Stănila a lansat "Sagarmatha" şi Alexandru Vakulovski cartea "Daţi foc la cărţi". Le-am savurat pe amândouă, pe fiecare vers în parte şi m-am bucurat de marele privilegiu de a-i avea prieteni pe autori.

Moni Stănilă
"...mă nasc la capătul răbdării
al foametei şi al bolilor
mă nasc să conduc foamea la disperare
să stăpânesc lumea altfel decât cei dinaintea mea..."

 Alexandru Vakulovski
"citesc:
sufletul tău gol Isuse
tu eşti litera Şi
spaţiul gol dintre rânduri
citesc: eşti dat dracului Doamne"

marți, 20 noiembrie 2012

Lansări de carte cu familia Vakulovski



* o bilă neagră pentru librăria Cartea de Nisip
 M-am pregătit sufleteşte de ceva vreme pentru o mult aşteptată lansare de carte a prietenilor Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski, lansare care trebuia să aibă loc astăzi la librăria Cartea de Nisip din Timişoara. Mare mi-a fost mirarea, atât a mea cât şi a autorilor când au fost nevoiţi cu o zi înainte să schimbe locaţia lansării, ziua şi ora, din cauza unor pretenţii exagerate ale gazdelor.

Cred că doar în România se poate întâmpla, să te întorci acasă şi să vrei să îţi lansezi o carte, aşa cum a face Moni Stănilă, şi să întâmpini greutăţi în organizare, să te trezeşti cu tot felul de piedici nejustificate. Într-un stat normal, o astfel de lansare ar fi avut o trecere nemaipomenită în mod special la cei de acasă. Nu ceri nimic de la nimeni, vrei pur şi simplu să îi ai pe cei dragi aproape şi să lansezi o carte.

Trecând peste toate, Moni Stănilă lansează miercuri începând cu ora 17 la Uniunea Scriitorilor din Timişoara, "Sagarmatha" şi Alexandru Vakulovski "Daţi foc la cărţi". Eu care nu sunt altceva decât un consumator de literatură, aştept cu mare drag această lansare şi nu doar pentru că am avut ocazia să ascult frânturi din cele două cărţi sau pentru că autorii îmi sunt buni prieteni, ci în mod special pentru plăcerea de a vedea oameni dedicaţi şi pasionaţi în ceea ce fac, oameni care nu ar da pe nimic plăcerea de a sta cu cartea în mână şi de a scrie, orice, nu contează pentru ce şi pentru cine, oameni care se pierd cu orele în bibliotecă ştergând praful şi răsfoind o carte.

Aşa că miercuri o să savurez din nou un strop de cultură :)

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Eu cu mine şi cu Mira


Vorba celor de la Paraziţii "am două personalităţi şi mi-o dezvolt pe-a  treia", cam asta fac eu în ultima vreme. Latura din "eu" se găndeşte în fiecare zi cum să le facă bine pe toate, la servici, acasă, cu Zorra, cum să fie persoana responsabilă care a fost întotdeauna iar partea din "mine" se gândeşte la trecut şi la ce dracu o să să se facă cu viaţa ei pe viitor, asta este latura cea mai bântuită dintre toate şi cea mai neliniştită. Dar când ajung să vorbesc despre "Mira", aici se schimbă situaţia şi văd un om plin de viaţă care în fiecare zi se gândeşte cum să facă şi să iasă în lume.

Norocul Mirei este faptul că s-a întors din nou într-un oraş în care activitatea culturală este în permanentă mişcare şi în care zilnic poate ieşi în lume şi întâlni oameni noi. Mira asta şi-a făcut un obicei din a ieşi la lansări de carte, expoziţii, cântări live şi discuţii interminabile cu oameni dragi. Dacă nici una dintre aceste laturi nu-şi poate programa când să găteasca sau să mănânce, latura puternică din Mira le face program tuturor când şi unde să iasă în oraş.

Cum o să se descurce toate trei la un loc pe viitor, habar n-am, dar ştiu cu siguranţă care va fi partea ce le va domina pe toate. Asta cred că este şi un lucru bun, pentru că nu a venit încă momentul în care cele trei să cedeze. Oarecum s-au săturat să se înjure una pe alta şi să se certe între ele, iar faptul că întodeauna câştigă cel mai puternic este un lucru cert. Rămâne doar să vedem dacă latura care trebuie se va descurca mai bine şi care va avea puterea să spună prima: punct şi de la capăt!

vineri, 16 noiembrie 2012

Mai am un singur Doors...


Atunci când am auzit de la dragii mei prieteni Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski despre cartea "Mai am un singur Doors" am fost oarecum amuzată de titlu în prima fază, ca mai apoi să primesc anul acesta cadou de ziua mea, tot de la ei off course, colecţia "Cartea la plic" şi astfel să apuc să citesc cartea Mai am un singur Doors, am fost de-a dreptul încântată.

Joi seara însă am rămas mută de uimire când am fost la concertul "Mai am un singut Doors" în Timişoara şi i-am ascultat la o cântare live pe Daniel Silvian Petre şi Emil Kindlein, cei doi muzicieni timişoreni care au pus bazele proiectului Acoustica „Monsters of Folk“. Au adus laolaltă viziuni proprii asupra unor piese de Allman Brothers, Tom Waits, Nirvana, Johnny Cash și, desigur, The Doors, cu texte tălmăcite în limba română de către Daniel-Silvian Petre care împreună cu Emil Kindlein a pus bazele unui duo acustic (folk, blues, rock). Ne-au delectat la ceainăria librăriei Cartea de Nisip cu două ore excelente care era frumos dacă nu se sfârşeau la ora 21.

Pe acordurile piesei de la bis, am zis şi eu "Let it be" că o să mai fie cu siguranţă şi o data viitoare, nu poţi avea totul din prima :)

joi, 15 noiembrie 2012

Cât de bine ne fac reţelele de socializare?


În ultimii ani te trezeşti că depunând un CV de angajare la o firmă, primul lucru pe care aceasta îl face este să te caute pe reţelele de socializare şi să vadă cât timp bântui tu pe acolo şi care este atitudinea ta.

Popularitatea reţelelor de socializare este în continuă creştere, numărul persoanelor cu conturi pe aceste site-uri crescând de patru ori între 2005 şi 2009. Unii spun că e de bine pentru societate, în general,  alţii spun că, dimpotrivă, reţelele de socializare pot afecta sănătatea fizică şi mentală a oamenilor.

Cu toate acestea, se spune că efectele benefice ale reţelelor de socializare ar exista totuşi.

Reţelele de socializare contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor interpersoanle, chiar dacă sunt la distanţă şi virtuale. Îmbunătăţesc comunicarea, iar oameni care, practic, nu s-au văzut niciodată faţă în faţă pot deveni foarte buni prieteni. În plus, prin sortarea prietenilor ai posibilitatea de a-i adăuga în cercul tău doar pe cei care îţi împărtăşesc aceleaşi interese, au aceleaşi idei şi valori. De asemenea, poate reduce nivelul anxietăţii oamenilor care nu sunt la fel de bun comunicatori dacă sunt faţă în faţă cu cineva.

În plus, reţelele de socializare oferă gratis servicii de comunicare (mesagerie, blogging, stocare de poze), servicii de entertainment (jocuri, prezentare/promovare evenimente etc.).

Utilizatorii de internet au mai mulţi prieteni şi în viaţa reală decât persoanele care nu obişnuiesc să-l utilizeze. Utilizatorii reţelelor de socializare îşi măresc numărul de prieteni virtuali cu care să se întâlnească şi în viaţa reală.

Totodată, reţelele sociale pot contribui la schimbarea mentalităţii şi la prezentarea altor alternative decât metodele tradiţionale de comunicare a unei idei.

Este uşor să-ţi triezi vitorii prieteni cu ajutorul reţelelor de socializare fără să pierzi foarte mult timp până să descoperi cine îţi împărtăşeşte ideile. Ca în orice alt lucru trebuie să fi stăpân pe situaţie şi să nu aluneci pe cealaltă pantă, nefăcând altceva decât să te izolezi şi să pierzi vremea fără nici un scop sau rezultat navigând pe aceste reţele de socializare.

luni, 12 noiembrie 2012

Bloody monday

Nu îmi plac zilele de luni, devine un lucru cert. Nu spun nici că îmi mai plac restul zilelor din săptămână, nu le mai văd rostul şi mă strădui în fiecare zi să ajung la final...Stau şi mă gândesc că se apropie sărbătorile de iarnă şi chiar mă apucă durerea de cap, durere alimentată şi de reclamele cu Moş Crăciun apărute de la începutul lunii noiembrie.

Nu îmi place ziua de luni pentru că îmi arată că s-a mai terminat o săptămână. În care iar am rămas cu câteva chestiuni nerezolvate. Ceea ce înseamnă că în săptămâna care tocmai începe am și mai mult de lucru. Și că trebuie să trag și mai tare pentru ca lunea viitoare să nu mă mai gândesc la lucruri ca astăzi.

Îmi place piesa asta şi o cam ascult în fiecare zi de luni (asta mai nou), cer prea mult dacă vreau să fie o vreme doar vineri...vineri...sâmbătă, sâmbătă...vineri...şi tot aşa?

duminică, 11 noiembrie 2012

Drepturile femeii moderne

Egalitatea sexelor este ceva nou în istorie, o ştim cu toţii. Timp de mii de ani, femeile au fost considerate inferioare bărbaţilor, şi numai de câteva zeci de ani încoace a fost luată în serios problema egalităţii de şanse.
Spre exemplu, abia în secolul XX femeile şi-au câştigat dreptul de a vota, şi abia după cel de-al doilea război mondial au început să se ia măsuri efective pentru interzicerea discriminării lor în raport cu bărbaţii.

Este însă doar un început şi trebuie privit ca atare. La scara mentalităţilor, cele câteva decenii de egalitate, raportate la cele câteva milenii de inferioritate, înseamnă, probabil, foarte puţin. Ştim cu toţii că de la drepturi la convingeri e cale foarte lungă. Tocmai de aceea, nu cred că ar fi bine să ne amăgim prea mult cu satisfacţia realizărilor trecute, chiar şi în societăţile care se pretind a fi tare civilizate.

În ziua de azi, femeile lucrează, au slujbe, conduc întreprinderi, maşini sau avioane, fac studii, îşi construiesc cariere, şi în general muncesc cot la cot cu bărbaţii (chiar dacă nu toată lumea vede asta). Pe de altă parte, însă, fiind vorba de o epocă de tranziţie, s-au păstrat şi vechile obiceiuri. Femeile sunt în continuare percepute ca principale responsabile în îngrijirea căminului şi a copiilor. Ele sunt, în majoritate, cele care gătesc, spală, fac curăţenie, cresc copiii…

Cu alte cuvinte, noul rol al femeii, de colegă şi egală a bărbatului, în loc să-l înlocuiască pe cel vechi, de fiinţă domestică supusă, n-a făcut decât să i se adauge. Femeile, de fapt, nu au trecut de la statutul de gospodină la cel de salariată, ci au rămas cu amândouă pe cap. Nu au schimbat un rol pe altul, ci trebuie să le joace pe amândouă, chiar dacă nu vor asta întotdeauna.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Banana, fructul femeii


De multe ori femeile aleg la micul dejun sau între mese să mănânce un fruct iar bărbaţii preferă o mâncare mai consistentă. Asta nu înseamnă că noi avem mai multă grijă de sănătatea noastră decât au ei, nouă poate ne este mai comod să alegem un măr ori o banană şi să ne satisfacem pe moment golul din stomac.

Dacă serviciul îţi permite să ieşi din birou în pauza de masă este foarte comod să-ţi mănânci pe stradă, în drum spre locul unde îţi poţi plăti facturile spre exemplu, fructul preferat. Problema, din punctul meu de vedere, este felul în care faci acest lucru. Fructele trebuiesc spălate de fiecare dată şi mâncate într-un mod cât mai relaxant, nu alergând pe stradă după mijlocul de transport.

Am aflat nu demult că, juriştii finlandezi, care fac parte din asociatia "Finlands Juristforbound", au declarat pentru presa locală, că doamele ar trebui să fie foarte atente atunci când se află în locuri publice şi sunt în situaţia de a mânca banane, morcovi sau îngheţată pe băţ. Conform lor, orice femeie poate fi acuzată de agresiune sexuala dacă pune prea multă pasiune în savurarea unei banale banane în preajma bărbaţilor.

Pentru că şi în Moldova a fost votată „legea antidiscriminării”, mai poate fi valabilă o astfel de teorie? Sau pur şi simplu pe noi toţi ar trebui să ne ghideze bunul simţ şi să vedem fructul ca pe un fruct, fără să ne gândim de fiecare dată la altceva?


*Mulţumesc Octavian Ţâcu, bancul de la care a pornit acest editorial a fost tare amuzant, de câte ori văd banane mă gândesc la tine :) 

joi, 8 noiembrie 2012

În ritm de tren...


Sunt momente în viaţă în care eşti nevoit să te obişnuieşti cu lucruri şi cu stări noi. Spre exemplu un sunet de tren constant te poate obosi, dar după o vreme te obişnuieşti cu ritmul şi nici nu mai auzi zgomotul ce altă dată a fost poate infernal.

Tot aşa te obişnuieşti şi cu faptul că eşti singur şi din momentul în care intrii în casă după o zi obositoare la servici nu mai eşti în stare să-ţi găseşti rostul. Oare trebuie să mănânci? să faci ceva prin casă...habar n-ai. Te trezeşti cu telecomanda în mână neştiind ce să faci.

De ceva vreme am început să simt un gol, un sentiment pe care nu l-am cunoscut până acum şi pe care nu-l ştiu definii. El este însă prezent şi nu mă întreabă dacă mă pot descurca cu el. Este pur şi simplu prezent şi îmi dă o stare destul de ciudată.Mă simt inutilă şi nefolositoare acestei lumi. Am noroc cu Zorra, căţeluşa mea care mă trezeşte la realitate şi îmi arată în fiecare zi că ei îi sunt utilă şi că trebuie să fiu responsabilă, atât faţă de ea cât şi faţă de mine. Ne-am angajat împreună să o luăm de la capăt şi să nu cedăm presiunilor.

Întotdeauna am fost omul care şi printre lacrimi am putut să zâmbesc şi să spun că viaţa e frumoasă...de când mă încearcă acel gol din stomac nu mă mai simt prea capabilă să fac asta. Ironia este că nu ştiu dacă regret ce am pierdut sau regret ce nu voi mai avea niciodată...s-au schimbat aşa  de multe în ultima vreme încât nu ştiu dacă reuşesc să mai prin trenul din urmă...el şuieră la fiecare oră dar eu îl ignor...îi dau undă verde să treacă fără a mai opri în gară...hoţii de fier vechi mi-au furat şinele şi am deraiat de la ruta iniţială...poate la un moment dat mă privatizez şi pornesc cu capul sus pe o altă rută...

Ochii care nu se văd se uită


În sfârşit am înţeles conţinutul zicalei „Ochii care nu se văd se uită”.  Oamenii sunt grăbiţi, fiecare cu motivele lui, cu scuzele şi peisajul mai mult sau mai puţin create de propria imaginaţie. Nu înţeleg de ce nu ne privim în ochi atât pe noi, cât şi pe ceilalţi. Oameni care locuiesc pe aceeaşi planetă, în aceeaşi ţară, uneori de doi bani, în acelaşi oraş sau pe aceeaşi stradă, uneori în aceeaşi casă. Nu ne privim în ochi. Pentru că ochii au darul de a transpune ceva dincolo de măştile purtate zilnic. În ochi în schimb se poate ghici. Dacă nu poţi vedea gândurile celuilalt, îţi poţi vedea chipul tău reflectat şi nu întotdeauna eşti pregătit să îţi accepţi reflecţia.
Zilele trecute m-am gândit tare mult la ceea ce este dincolo de privirea noastră şi la subconştientul nostru care procesează totul fără încetare. Fiind o persoană vizuală, pentru mine contează foarte mult contactul cu privirea celuilalt şi chiar dacă nu sunt alături de cine este în gândurile mele reuşesc aproape de fiecare dată să am în faţa ochilor priviri şi imagini care m-au marcat într-un fel sau altul. O să susţin întotdeauna că atunci când ochii nu văd pe cineva, nu înseamnă că nu este nimeni acolo.

Bună dimineaţa, soare!


Mi s-a întâmplat, nu de puţine ori, să cunosc oameni noi şi să realizez din primul moment că vor fi persoane cu care îmi va face de fiecare dată o deosebită plăcere să cumunic şi să mă bucur atunci când, spre exemplu dimineaţa le pot spune din suflet „bună dimineaţa” şi să le urez o zi frumoasă fără a dori nimic în schimb, dar totodată să realizez că primesc aceleaşi gânduri frumoase de la ei.

Firea omului este diferită şi cred că este foarte bine să iei de la fiecare persoană pe care o cunoşti ceea ce ai nevoie. Nu trebuie să ceri totul de la toată lumea ci trebuie să priveşti fiecare individ în parte şi să-ţi oglindeşti în privirea lor dorinţele proprii.
Ce poate fi mai plăcut decât să stai înconjurat de oameni dragi în faţa unei căni de ceai sau chiar a unui monitor şi să povesteşti câte în lună şi în stele fără să te mai gândeşti la problemele cotidiene pe care le ai zi de zi?

miercuri, 7 noiembrie 2012

Ieri, astăzi, mâine sau ACUM


Cât de mult contează pentru noi ceea ce s-a întâmplat ieri şi cum am reuşit să ne ambalăm toate momentele petrecute deja?  Cât de profund ne gândim la ceea ce se va petrece astăzi şi cum vom reuşi să trecem peste încă o zi sau vom trăi făcându-ne doar planuri pentru mâine pe care nu le vom duce, poate, niciodată la final? Ca pe urmă să vină, în sfârşit, un moment în care ne gândim la ce înseamnă „momentul ACUM”. Momentul de Acum este un spaţiu creat prin alegere de noi, pentru noi, în care suntem conştienţi de noi, de corpul nostru, de mintea noastră, de spiritul nostru. De fapt, de Tot Ceea ce Suntem!

În acest moment de Acum totul ne este disponibil, avem tot ce ne trebuie pentru tot ceea ce este în faţa noastră să experimentăm ACUM. Aici, toate energiile pot să ne găsească şi pot să ne servească.

Am întâlnit oameni care se tem să trăiască în acest moment şi se lasă copleşiţi de fiecare dată de amintirile de ieri sau de planurile de mâine. Problema nu este că fac acest lucru, dar cu ce se aleg după? De ce să te gândeşti la drobul de sare decât să savurezi dulceaţa momentului?
Trecutul şi prezentul nu au realitate proprie. Aşa cum Luna nu are lumină şi poate doar să reflecte lumina Soarelui, tot aşa trecutul şi viitorul sunt doar palide reflexii ale luminii, ale puterii şi ale prezentului etern. Ele îşi împrumută realitatea de la clipa de Acum.

Faceţi-vă un obicei de a vă retrage atenţia din trecut şi din viitor ori de câte ori nu vă sunt necesare. La început vi se poate părea greu să pătrundeţi în clipa de Acum, aşa că puteţi începe prin a observa tendinţa obişnuită a minţii de a dori să evadeze din prezent. Veţi observa că viitorul este de obicei imaginat ca fiind mai bun sau mai rău decât prezentul. Dacă totuşi viitorul închipuit este mai bun decât prezentul, acest lucru vă dă speranţă şi un sentiment plăcut de anticipare. Dacă însă este mai rău, creează anxietate. Ambele sunt iluzii.

Prin observarea de sine, starea de prezenţă pătrunde în mod automat în viaţa dumneavoastră. În clipa în care aţi realizat că nu sunteţi prezent, aţi devenit de fapt prezent. De fiecare dată când vă puteţi observa mintea, nu mai sunteţi prins în ea. De ce să nu spun că ACUM viaţa este frumoasă, sau nu, şi să am puterea de a trăi într-adevăr acest moment?

marți, 6 noiembrie 2012

Stare de poezie

Dopuri de plută - Lucian Adam 




Portretul unui gând - Ovidiu Scridon








Întotdeauna mi-.am dorit inspiraţie pentru a scrie versuri, din păcate toată inspiraţia mea s-a redus la puterea de a scrie texte (interesante sau mai puţin interesante) despre o viaţă sănătoasă sau despre viaţă în general. Prietenii mi-au spus în ultima vreme că o stare emoţională mai profundă m-a ajutat să scriu şi texte mai profunde, astfel mă rezum la a citi poezie şi a mă bucura de inspiraţia celorlalţi.

În ultima vreme mi-au picat în mână două cărţi de poezie care m-au atins într-un fel sau altul de fiecare dată când le-am deschis şi le citesc cu multă plăcere. Poate mă leagă ceva şi de autori, sau de starea pe care au avut-o ei atunci când au scris aceste versuri, important însă este faptul că stau cu aceste cărţi frumoase pe noptieră şi le deschid din când în când pentru a mă delecta cu inspiraţia lor.

În această seară am avut o stare mai aparte şi mi-au atras atenţia în special două poezi pe care vi le împărtăşesc şi vouă acum (iertat să-mi fie faţă de autori), nu sunt omul care să facă "reclamă", dar aceste versuri merită împărtăşite.

Lucian Adam

"ploaia îmi este
ştreang la gât.
îţi rostesc numele
cu teama mutului
că-şi va pierde mâinile.
gândul acesta
loveşte de trei ori
lemnul.
când toate scaunele unei mese
sunt egale,
nu mai ştiu pe care să mă aşez.
trimite-mă în pământ
să bat cu inima afară
crucea din mormânt."

Ovidiu Scridon

"Dacă"

Dacă fără voie în povestea noastră
Lucrurile s-au întors pe dos
Mai priveşte-mă o dată prin fereastră
Şi aminteşte-ţi doar ce-a fost frumos.

Dacă privirea ţi-a fost sincer senină,
De ce ochii azi îţi sunt goi?
Chiar dacă-i noapte, în zori va fi lumină
Şi pământul ne suportă oricum pe-amândoi.


Mulţumesc pentru că mi-aţi pus în mână aceste versuri!

De ce spun eu că viaţa e frumoasă



toamna în Timişoara...
Când spun că e frumoasă viaţa, nu mă gândesc la toţi acei oameni care calcă în picioare alţi oameni, alte inimi şi alte suflete.  Nu mă gândesc nici măcar la cei care sunt stăpâni pe situaţie, profită de-o clipă de slăbiciune şi transformă totul în avantajul personal şi dezavantajul celor din jur. Încerc să uit de toţi acei prieteni care au transformat prietenia noastră în câmpul de bătălie şi de gunoi al rebuturilor. Aştern uitarea peste toţi acei oameni care m-au rănit în mod voluntar, considerând că în acest mod ei vor deveni mai puternici, mai valoroşi.

Când iubeşti, nu ar trebui să existe frică. Încerc să uit de toţi acei demoni care au luat formă de oameni şi răscolesc case, distrug cămine şi beau pahar după pahar până se îneacă. Trec cu vederea peste toate minciunile care mi s-au spus de-a lungul timpului, peste toate gesturile care mi s-au făcut sau nu mi s-au făcut şi peste toate greşelile mele sau ale celorlalţi.

Când spun că viaţa e frumoasă, mă gândesc la acei oameni care îşi trăiesc viaţa pentru o cauză nobilă. La acele mâini care ridică, mângâie şi bandajează. Mă gândesc la ochii blânzi care mai varsă câte o lacrimă din când în când, nu pentru ei, ci pentru semenii lor. Îmi amintesc de fiecare moment în care cineva ar fi putut să fie rău, să profite, dar nu a făcut-o.

Îmi aduc aminte de fiecare prieten sau persoană pe care am avut-o în viaţa mea, de clipele în care râdeam până când ne curgeau lacrimile şi plângeam până când, istoviţi fiind, adormeam cu dâre uscate pe obrajii martori durerilor sau fericirilor noastre. Nu am să uit niciodată acei oameni care, deşi au ridicat împotriva lor şi a societăţii un zid înalt, greu de doborât, au început să-l escaladeze chiar dacă uneori alunecau înapoi în locul din care au pornit sau poate că mâinile le sângerau. Totuşi, aceştia nu s-au dat bătuţi.

Când iubeşti, nu există condiţii. Da, zâmbesc pentru că ştiu că şi îngerii iau formă de oameni, nu doar demonii, iar pe unii din ei chiar i-am întâlnit. I-am întâlnit în părinţi, în unii prieteni sau chiar întâmplător în oameni de pe stradă.

Da, eu spun că viaţa e frumoasă pentru că, analizând aceste momente, aleg să mă gândesc la cele bune. Aleg să cred în iubire şi în bunătate şi să sper că într-o zi, cândva… cu toţii ne vom dori o lume şi o viaţă mai frumoasă.

luni, 5 noiembrie 2012

O nouă şansă


Se spune că în viaţă orice om merită a doua şansă pentru orice ar face. Chiar şi atunci când greşeşte... Şi de multe ori acorzi a doua şansă şi a treia, şi a patra, şi a N-a şansă, dar tot degeaba... Nu este preţuită „oferta". Uneori se întâmplă ca şi cei care au primit a doua şi a treia, şi a N-a şansă să-şi dea seama de ce n-au preţuit abia după ce s-au terminat toate... Când deja e târziu pentru „o nouă şansă". Ceea ce este foarte important este că această şansă, în primul rând, ţi-o oferi ţie şi apoi celorlalţi. Tu eşti primul care încerci să te descurci cu această nouă şansă.

Şi totuşi, se merită să acorzi „a doua şansă"? Din proprie experienţă, vă zic să acordaţi a doua şi chiar a treia şi, dacă vă ţine, a N-a şansă... fiind conştienţi că poate nu va fi valorificată „oferta" voastră, dar cel puţin veţi arăta că sunteţi oameni de caracter şi că vă pasă. Şi vă mai provoc să acordaţi a N-a şansă în orice domeniu al vieţii voastre, nu doar persoanelor dragi. O multiplă încercare de a demonstra că aţi învăţat ceva şi aţi ajuns să cunoaşteţi ceea ce se întâmplă în jurul vostru vă va aduce la un moment dat satisfacţii.

Vorba aceea, omul cât trăieşte învaţă, nu este doar o pildă, este, înainte de toate, experienţa celor care au învăţat pe tot parcursul vieţii şi şi-au acordat atât lor, cât şi altora din jur toate şansele de care au avut nevoie pentru a ajunge la final mulţumiţi de ceea ce au făcut.

Sunt conştientă că unii nu veţi fi de acord cu mine şi poate nu veţi acorda nici măcar a doua, ca să nu mai zic de a nu ştiu câta şansă... Fiecare acţionează cum vrea şi cum gândeşte... Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi se va bucura sau îi va părea rău de hotărârea sa.

Deci, oferă nu doar o nouă şansă, ci oricâte este nevoie! Nu fi egoist şi nu te gândi doar la faptul că „cedezi” în faţa celorlalţi, gândeşte-te că tu eşti primul care merită să ducă cu bine la sfârşit ceea ce a început într-o altă zi!

* acest text a fost publicat în varianta originală pe www.timpul.md , cu 10 zile înainte de a afla ce mă aşteaptă, înainte de a afla că eu voi avea nevoie de o nouă şansă...una pe care nu am primit-o...

duminică, 4 noiembrie 2012

Evoluţia femeii în societate

Dacă am începe să analizăm care este statutul femeii din zilele noastre, am putea discuta mult şi bine noi între noi, fără a spera că vom avea întotdeauna atenţia cuvenită a bărbaţilor din jurul nostru. Statutul femeii a variat considerabil de la o societate la alta. Femeile au avut, încă din antichitate, în societatea şi viaţa politică a statelor europene, un statut şi funcţii subordonate.

În antichitate, majoritatea oamenilor îşi câştigau existenţa din agricultură, care era de fapt o afacere de familie. Cel mai cunoscut loc de muncă pentru femei era cel de menajeră. Căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic şi social al lumii antice. Cu excepţia bărbaţilor din Atena, care puteau amâna căsătoria până la vârsta de 30 de ani, restul - atât femei, cât şi bărbaţi - se căsătoreau puţin după vârsta pubertăţii.

O femeie singură îşi putea găsi de lucru într-un templu sau ca servitoare într-o casă. Un bărbat singur putea să-şi procure hrana, dar nu prea avea timpul necesar să şi-o prepare sau să-şi confecţioneze haine. Viaţa era grea şi moartea pândea la fiecare colţ, ca atare pentru supravieţuirea societăţii era necesară o rată ridicată a natalităţii.

Cât de multe s-au schimbat pe parcursul timpului până în zilele noastre este greu de spus şi depinde de locul şi societatea în care trăieşti. A avea un loc de muncă, copii acasă şi lista cumpărăturilor în braţe nu vă va ridica niciodată mai presus de „gospodarul casei”, care întotdeauna în Moldova este bărbatul. Dacă asta este bine sau nu… nu cred că mai contează. Important pentru fiecare dintre noi este să ne respectăm noi înşine şi, oricât de dificil ar fi, să reuşim de fiecare dată cu zâmbetul pe buze să putem reacţiona ferm la toate provocările societăţii.

Cu toate impedimentele de care ne mai lovim şi în ziua de astăzi, nu putem nega faptul că femeia a avut o evoluţie constantă de-a lungul timpului şi a ajuns din anumite puncte de vedere egală cu bărbatul. Asta nu înseamnă că în toiul unei petreceri nu vă veţi uita în jur şi nu veţi vedea două grupuri distincte care stau şi vorbesc. Cu toate că, probabil, vor mai trece multe secole până ce bărbaţii vor accepta la nivel global egalitatea dintre ei şi soţiile lor, trebuie să recunoaştem că, în general, în majoritatea societăţilor evoluate mentalitatea s-a schimbat radical.

Timpul Suplimentul Femeia

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

O seara cu Red Cat Bone

photo:Bogdan Ciocanea


Vineri seara am petrecut o seara interesanta in El Che Club. Ca oamenii punctuali care atunci când se anunţă o ora de începere a unui eveniment sunt prezenţi, aşa am fost şi eu îmreuna cu prietenii mei prezenţi în club. Întârziasem suficient joi seara cu ei la celalalt eveniment şi nu am vrut să mai ratăm startul.

De data asta însă nu a fost prea bună punctualitatea asta a noastră, decât pentru că în loc să ascultăm muzică live două ore am reuşit să stăm la taclale şi să ne savurăm ceaiurile. Nu a mai contat cât am aşteptat atunci când Red Cat Bone au început să cânte interpretând piesele The Doors. Reconosc că este greu din punct de vedere artistic să egalezi prestatia lui Jim Morrison pe scenă, dar Red Cat Bone s-au descurcat acceptabil (din punctul meu de vedere) şi când spun asta trec peste problemele de sunet care au apărut :) Cu toate astea, mi-au placut "people are strange" şi "light my fire".

Mai recunosc şi faptul că m-am aşteptat la mai mult, dar asta este problema mea, aşa cum ştiu şi eu o ştiu şi prietenii mei, Doors ocupă un loc aparte în sufletul meu şi atunci când e vorba de piesele lor mă aştept la energie şi atitudine...am plecat însă înainte de final, ascultând în căşti Break on through (varianta originală) şi m-am gândit că totuşi e bine să vezi o formaţie care se străduie în propriul lor stil să interpreteze un repertoriu aşa de valoros.

Bravo Red Cat Bone, dacă mai veniţi în Timişoara probabil voi fi acolo şi mulţumesc El Che Club că insişti pe seri tematice şi creezi întotdeauna o atmosferă frumoasă.

vineri, 2 noiembrie 2012

Ce nu ştiu bărbaţii despre femei


Ştim oare noi, femeile, că de cele mai multe ori suntem un mister pentru bărbaţi? Şi că în cea mai mare parte a timpului ne place asta? Dar, întotdeauna, pentru beneficiul tuturor, îi vom lăsa să vadă puţin înăuntrul nostru?

E adevărat, multe fete cresc visând la prinţul fermecat, la nunta de vis şi la „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Da, dar suntem oameni şi noi ca şi ei. Şi când ne lovim de realitatea unui angajament serios, suntem la fel de speriate. Şi noi ne îngrijorăm că ne pierdem independenţa la fel ca ei atunci când îşi iau inima în dinţi pentru un astfel de angajament.
Vestea bună e că, odată ce ne-am implicat, suntem destul de încântate. Viaţa pare mai confortabilă şi mai minunată. Iubim faptul că suntem o echipă şi vom fi aceeaşi echipă pentru totdeauna. Sau cel puţin aşa sperăm să fie. Chiar dacă îi iubim din toată inima, tot ni se face dor de „îndrăgostire” din când în când, la fel cum li se face şi lor. Dorim fluturi în stomac şi ne plictisim când totul devine rutină.

Cele mai multe femei sunt dependente de dragoste. Dar, în timp ce apreciem profunzimea dragostei pe termen lung, nimic nu se compară cu fluturii din stomac şi senzaţiile de nebunie pe care le primim, sau mai degrabă obişnuiam să le primim de la prinţul nostru fermecat atunci când abia îl cunoşteam. Ştim că nu ne vom mai simţi cu capul în nori ca atunci şi unei mici părţi din noi îi lipseşte asta.

De ce cred bărbaţii că ne uităm la atâtea comedii romantice? Pentru că ne lipseşte romantismul de care aţi dat cândva dovadă. Dar, în final, ca să fie clar, majoritatea dintre noi rămânem la vise nevinovate şi apreciem ceea ce primim în schimb acasă - pe voi şi o viaţă de devotament adevărat -, ceea ce este cu mult mai valoros. Până când, nimeni nu ştie şi nu va putea garanta vreodată, dar ceea ce avem astăzi ne va face întotdeauna să ne bucurăm şi să apreciem momentul de ACUM. Întotdeauna ce va fi mâine, va fi un următor pas şi atât…

Weekend cu Formula 1

Dacă joi seara şi în această seară mă delectez cu muzică bună, sămbătă şi duminică mă voi delecta cu Formula 1.  Mai sunt doar 3 curse anul acesta şi sper să nu le ratez.

O să fie interesant de văzut, mai ales acum când învinşi fără drept de apel în ultimele patru curse de rivalii de la Red Bull, inginerii de la Ferrari şi-au pus mintea la contribuţie şi au găsit o soluţie pentru a-l ajuta pe Fernando Alonso în calificări. Astfel pentru cursa din Abu Dhabi, programată la finalul acestei săptămâni, cei de la Ferrari vor căuta să modifice poziţia aripii mobile pentru a oferi un plus de viteză pe zonele de activare a sistemului DRS.

Şi uite aşa, mâine aştept cu nerăbdare calificările şi sper că Red Bull va pleca din poll fără a se lăsa intimidaţi de Ferrari. Am o slăbiciune pentru Red Bull, recunosc, îl voi bea în seara asta şi îl voi susţine sâmbătă şi duminică :)


joi, 1 noiembrie 2012

Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon - acustic live


Seara s-a încheiat foarte frumos la Pensiunea Anette cu un acustic foarte frumos prestat de Silvan Stâncel şi Ovidiu Scridon. Recunosc că în afară de zoutube nu i-am mai ascultat până acum, dar ţinând cont de faptul că am plecat de acolo cu un cd al lui Ovidiu Scridon, mulţumesc Simona Maris pentru asta, garantat voi mai asculta de acum înainte.

Vremea ploioasă de astăzi nu ne-a oprit să ajungem la Covaci, chiar dacă am ajuns cu întârziere, dar timp de două ore ne-am delectat cu o muzica foarte bună şi o improvizaţie live de nota zece. La aşa evenimente să mergi în fiecare zi şi ai doar de câştigat.

Dacă tot am plecat şi cu o carte de poezie în mână, trec în pat să mai citesc câteva versuri înainte de somn şi să-mi citesc mesajul autografului pentru care îi mulţumesc lui Ovidiu Scridon. Bravo vouă pentru ce faceţi, Timişoara vă mai aşteaptă.

Zbaterea mea
privitul în sus
şi pofta de cunoaştere
m-au contopit
într-un amestec
simplu
de seriozitate tristă
dezamăgire
şi cearcăne fireşti...

Ovidiu Scridon

Concert acustic live


Şi uite aşa planurile se schimbă uşor iar serile frumoase de weekend încep de astăzi la Pensiunea Anette, sat Covaci (6 km de Timişoara) unde mă voi delecta cu muzică live, într-un concert acustic cu Ovidiu Scridon şi Silvan Stâncel.

E bine să ai prieteni care vor la fel ca tine să se bucure de seri liniştite cu muzică bună şi un pahar de vorbă. Sunt curioasă cum va fi în această seară pentru că nu i-am mai ascultat niciodată live pe Ovidiu Scridon şi Silvan Stâncel, în plus Pensiunea Anette îmi aminteşte de weekend-urile când evadam din Timişoara "într-un cadru verde".

Aşa că atât azi cât şi mâine mă voi delecta cu muzică live. Sper să am ce povesti după fiecare eveniment şi să fie totul pe atât de frumos pe cât se arată de pe acum. Iar această ploaie măruntă care a început de dimineaţă o să mă strădui să o ignor...
 

Ce vor femeile?


Iubire. Asta vrem. E simplu. Atât de simplu, încât pare foarte complicat. Imaginaţia noastră este prea complexă pentru a accepta simplitatea şi a face din lucruri mărunte poveşti demne de a fi transformate în producţii fără început şi fără sfârşit.

Nu cred că noi ştim mereu când o relaţie merge sau când e pe cale să moară. Începem să avem de multe ori nelinişti, intuiţia ne spune, strigă la noi, într-un fel sau altul. O ignorăm cât putem, împingem inevitabilul cât mai departe, ne agăţăm de speranţe leşinate, poate-poate „îşi va da seama că pe mine mă vrea”. Dar nu, nu există aşa ceva. Dacă te vrea, te vrea şi punct. Dacă te vrea, îţi oferă atenţie acum şi mereu. Dacă te vrea, ţi-o spune. Dacă te iubeşte, te iubeşte şi tu simţi asta. E simplu.

Poate că sunt eu prea prinsă în lumea mea colorată, însă mi-e imposibil să cred că relaţiile sunt împărţite în începuturi dulci şi restul - certuri, stres, oboseală, nervi, gelozii. Cum poate sta cineva într-o relaţie care nu îi oferă linişte, care nu îi aduce zâmbet şi bucurie în suflet? Doar de dragul de a nu fi singur? Mai bine nu. Să mi se spună pretenţioasă, dar ştiu că nu aş putea duce povara unei relaţii în care să fiu singură, în care să cerşesc puţină atenţie şi asta pentru că ştiu şi sper că există şi relaţii frumoase şi senine. Ştiu că există cineva pentru fiecare, acel cineva alături de care să ştii că eşti iubit, cineva care să îţi merite iubirea până la cer şi înapoi.

Am încetat de mult timp să mă mai ascund după deget. Îmi era întotdeauna teamă că, dacă aş fi spus ce simt, ce vreau, de ce am nevoie, îl voi speria pe cel de lângă mine, îl voi supăra şi va dispărea subit. Dacă este să dispară dintr-un motiv sau altul de lângă tine, o va face mai devreme sau mai târziu. Nu are sens. Pentru asta am fost înzestraţi cu grai, să spunem ce avem pe suflet, să cerem, să întrebăm. Nu ajută cu nimic dacă ne apucăm să sperăm că el sau ea ştie, că el sau ea ghiceşte în stele şi gândurile negândite şi nerostite. Nu va şti nimeni niciodată că pe noi ne doare un deget, dacă nu spunem acest lucru.

Vreţi iubire, cereţi iubire, vreţi atenţie, cereţi-o. Aveţi o întrebare al cărei răspuns vă înspăimântă? Atunci puneţi întrebarea, pentru că sunt şanse foarte mari ca răspunsul imaginat să fie doar în capul vostru. Dacă este cumva cel corect, atunci ştiţi unde este uşa. E simplu. Răspunsul este mereu la noi. Întrebarea corectă este dacă putem accepta răspunsul sau ne amăgim cu iluzii?…

Să nu ne mai întrebăm doar ce vor bărbaţii, pentru că şi ei vor acelaşi lucru. Vor să fie iubiţi, vor atenţie. Vor să li se aducă aminte că sunt speciali, la fel ca noi. Când o femeie este tristă, o stea îşi pierde strălucirea. Printre lacrimi va căuta iubire în altă parte. Cu toţii facem acelaşi lucru. Şi aşa o să ajungem în altă poveste. Este atât de simplu…