La revedere 2012

Am două personalităţi şi mi-o dezvolut pe a treia, asta ştiam de mult, ma enervează însă că fiecare dintre ele îmi dictează starea de spirit în funţie de cum vrea. Ieri Mira era tare nervoasă, sătulă de tot şi de toate, dar astăzi Eu sunt calmă şi am început de dimineaţă să urez La mulţi ani pentru noul an.

La fiecare sfârşit de an ne facem promisiuni, ne spunem că vom fi mai buni, mai cerebrali, mai fericiţi, eventual că ne vom lăsa de fumat sau de băut. Vedeţi şi voi la fel ca mine că acestea nu sunt decât vorbe în vânt şi lucruri pe care deja le spunem sau le gândim fără să le simţim sau să le ducem la capăt.

Eu nu îmi doresc nici să mă las de fumat în 2013 nici să mă las de băut (nu de alta dar numai ce m-am reapucat). Îmi doresc în schimb să am un an puţin mai infect decât 2012, să nu-mi mai pese şi să nu-mi mai fac speranţe deşarte că lumea va fi mai bună. Şi cel mai important lucru pe care totuşi mi-l doresc este să nu-mi pierd simţul umorului şi seninătatea din privire ca atunci când îmi voi revedea prietenii dragi să pot sta cu ei şi să facem glume pe seama anului ce tocmai a trecut.

Simt nevoia să înjur

Urât din partea mea, ştiu, dar îmi stau în gât o grămandă de înjurături deocheate, în toate limbile, care se străduie să iasă şi să se arunce necruţător în direcţia celor care m-au enervat. Nu contează că sunt oameni ce îmi sunt dragi, politicieni, oameni care rănesc alţi oameni sau patrupede, reclamele cu crăciun de la TV, faptul că se termină încă un an şi iarăşi conform cărţii de identitate îmbătrânesc...mama măsii de viaţă (asta nu m-am putut abţine să nu o spun).

Întotdeauna am dorit doar lucruri frumoase celor din jurul meu, anul acesta însă nu le mai doresc nimic, îi las pe alţii să o facă. Nici mie nu îmi doresc nimic deosebit, vreau doar linişte în jurul meu, nimic altceva. M-am săturat de toţi oamenii din jurul meu pentru care am crezut că şi eu contez. Poate trebuia să mă apuc mai demult de băut şi de "fumat", aveam şanse să mă transform în femeia perfectă cu paharul în mână...

Ted Neeley and The Little Big Band

În ultimii 20 de ani, de fiecare dată când doresc linişte şi seninătate ascult Ted Neeley. Unul din lucrurile care m-a marcat acum mulţi ani şi într-un fel sau altul m-a apropiat de Divinitate a fost filmul Jesus Christ Superstar şi de atunci vocea caldă a lui Ted Neeley.

De câteva zile ascult frânturi din ultimul album al lui Ted Neeley şi mă împac cu mine însămi prin muzică. Inima mea nebună este plină de seninătate ascultând aşa o voce. Cred că m-am obişnuit în ultima vreme că nu mă pot bucura de ceea ce am decât atunci când reuşesc să mă bucur de mine şi de ceea ce sunt eu. Pe vremuri credeam că un om nu poate fi complet decât atunci când totul în jurul lui ste armonios, iar eu am descoperit că armonia pleacă de la mine şi nu contează atât de mult ce ai în jur când eşti împăcat cu tine.

Dacă mi-a revenit şi pofta de gătit sunt convinsă că sunt pe drumul cel bun şi că totul va fi ok în cel mai scurt timp. Aşa cum am început să îmi fac o pasiune pentru ieşitul în oraş cu prietenii sau singură şi de a savura fiecare moment petrecut cu oameni dragi, tot aşa am început să îmi fac şi mici planuri de viitor. Am fost numită la un moment dat chiar "control freak" pentru că doream întotdeauna ca totul să fie ok, poate că într-adevăr eram vinovată de ceva, dar totul pornea de la dorinţa de armonie din jurul meu.

Tot armonie vreau şi acum, dar sunt anumite lucruri pe care le iau ca atare, mă las pierdută în momentele frumoase şi îmi urmez instinctul fără a mă mai gândi de şapte ori înainte la ce e bine sau nu. Încerc să iau de la cei din jur doar ceea ce pot să ofere şi în schimb să dau mai departe acelaşi lucru, Am avut un an infect, care a fost marcat de tot felul de probleme, dar trece, totul va fi ok şi astăzi în timp ce ascult Ted Neeley and The Little Big Band voi găti sushi :)

Hai Hui pe uliţa cu TAB-uri

S-a întâmplat zilele trecute, într-o zi de sâmbătă când sora mea a venit cu familia la Timişoara să mă ia pe mine şi pe Zorra la Reşiţa să petrecem Crăciunul cu toată familia, mă rog, cu cei ce au mai rămas din familia noastră. Ca de fiecare dată când sunt cu ea ne nepădesc amintirile şi se pornesc poveştile. De cele mai multe ori amândouă ne amintim lucruri frumoase din trecut.

Anul acesta a fost destul de amuzant când eu am început să povestesc despre lucruri petrecute la sfârşitul anului 1989, atunci când România a trecut printr-o revoluţie. A fost tare curios că eu, care sunt mai mică cu patru ani mi-am amintit foarte bine anumite detalii care surorii mele i-au scăpat. Printre poveştile uitate de ea una a fost tare haioasă, şi anume momentul când mama, blondă fiind în acea perioadă a fost confundată în tramvai cu o aşa zisă "teroristă". Partea cea mai amuzantă a fost aceea că tatăl meu, un om plin de umor, nu a făcut nimic atunci când mama a fost legitimată şi a intervenit doar în momentul în care era să fie ridicată de către gardă. Poate vârsta fragedă pe care o aveam atunci a amplificat partea hilară, sau poate atitudinea tatălui, dar această amintire pentru mine este una tare haioasă.

Ceea ce m-a amuzat însă mai tare în discuţia cu sora a fost faptul că ea nu îşi aminteşte rândul de TAB-uri ce era parcat la noi pe stradă, probabil cu intenţia de a păzi unitatea antiaeriană de la noi din oraş. Până la urmă a cam fost râsu-plânsu să ne amintim aşa ceva. Spun asta datorită faptului că m-a marcat oarecum dovada de cuminţenie de care a dat dovadă sora în copilărie. E drept că tata ne-a spus să nu tragem cu ochiul pe geam în acele zile şi să stăm cuminţi în casă, dar faptul că numai Marga a făcut asta mi-a dat de gândit. Oare doar eu am fost de fiecare dată copilul care nu a ascultat de părinţi şi a tras cu ochiul când ştia că nu are voie?

Dacă stau şi mă gândesc mai bine îmi dau seama că eu chiar am fost un copil cam neascultător. Rare au fost momentele în care am înţeles "asta nu e voie să faci". Poate dacă învăţam mai bine acest lucru astăzi nu aş fi fost în această situaţie, poate nu aş fi suferit atât după oamenii faţă de care mi s-a atras atenţia de către ceilalţi că nu sunt pentru mine. Sau poate pur şi simplu aş fi avut o viaţă mai plictisitoare şi nu aş fi fost omul puternic de astăzi care trece peste probleme zâmbind, cine mai ştie şi pentru cine mai contează oare? :)

This year's over Christmas

Gata, Crăciunul a trecut şi acum mai aşteptăm doar sfărşitul de an, Revelionul ca să putem spune că am intrat în noul an. Sfărşitul lumii nu a venit, lucru pe care îl ştiam dar pe care m-am săturat să îl tot aud la cei din jurul meu mai temători din fire.

Am trecut cu bine peste toate până acum, mai bune, mai rele, lucruri care nu mai contează, frustrări, lovituri sub centură, decepţii şi oameni care au cerut să fim "civilizaţi" dar ei uită să facă asta. M-am săturat să aud că sunt un om puternic şi că viaţa merge înainte, nu de alta dar lucrurile astea le ştiu şi eu.

M-am bucurat de câteva zile plecată fiind la Reşiţa, nu pentru că ar fi locul în care m-am născut ci pentru că m-am întâlnit cu oameni şi cu prieteni dragi cărăra le-am simţit lipsa şi alături de care am petrecut momente liniştite şi încarcate de energie pozitivă.

Totodată îmi pare rău pentru toate întâlnirile pe care le-am ratat şi faţă de toţi prietenii pe care nu am reuşit să îi văd, însă ştiu că va veni în curând un moment în care voi sta cu ei. M-am delectat câteva zile cu lichior de ouă făcut în casă, cu cârnaţi de casă şi cu grija mamei pe care nu am mai simţit-o de mult aşa aproape.

Îmi fac planuri pentru noul an, nu foarte multe şi poate nu foarte importante, dar sper să reuşesc să le duc la capăt şi să pot trece peste toate cu acelaşi zâmbet cald pe buze. Când mă gândesc peste câte momente urâte am fost nevoită să trec în anul ce tocmai se termină, dacă nu aş fi fost un om cu gândire pozitivă mi-aş fi dat de mult cu capul de pereţi (haha, în momentul acesta a început la radio piesa "POHUI" care mie tare mult îmi place mai nou...şi nu de alta, dar mie chiar mii în pula de toate problemele (paranteză în paranteză, dar am tradus piesa, eu nu înjur de obicei) ), şi acuma punct şi de la capăt.

Chiar dacă anul 2012 nu a fost cel mai bun an al meu, mi-a  adus şi lucruri bune, mi-a adus aproape oameni care vor rămâne întotdeauna aproape şi oameni care mi-au devenit dragi şi sper să rămână la fel cît mai mult timp. Oameni alături de care ador să beau un vin fiert sau un shot de tequila (într-o nouă paranteză spun că eu în ultimii 4 ani nu am mai băut deloc, şi nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că teoretic nu mai am voie să beau, dar acum am constatat că un vin fiert sau o tequila într-o companie plăcută nu îmi fac rău, cel puţin nu la fel de rău cum mi-au făcut oamenii care teoretic îmi doreau binele).

Of, mai am atâtea de spus şi de povestit...dar o voi face mai tărziu, când voi scrie o dedicaţie intitulată "hai hui pe uliţa cu TAB-uri" :)

Previziunile calendarului mayaș

Îmi este greu să nu râd atunci când mai aud oameni vorbind pe stradă sau în mijloacele de transport în comun despre sfârşitul lumii din 21 decembrie. Tindeam să cred că oamenii s-au documentat între timp şi au aflat la ce se gândea civilizaţia maya atunci când vorbea despre această dată calendaristică.

Este adevărat că mayașii au prezis apariţiile celeste viitoare - din care majoritatea s-au adeverit de-a lungul timpului. Probabil că aceste previziuni mayașe i-au determinat pe oameni să creadă că şi previziunile din calendarul mayaș pentru 2012 despre sfârşitul lumii se vor adeveri, şi viaţa pe această planetă va ajunge la un final brusc la data de 21 decembrie 2012. Dar să fim serioşi, au prezis vreodată mayașii că lumea se va sfârşi în 2012 sau este doar una din numeroasele interpretări arheologice greşite?

Previziunile calendarului mayaș pentru 2012 despre sfârşitul lumii gravitează în jurul calendarului Long Count care ocupa un loc important în cultura mayașă. Calendarul Long Count a fost, de fapt, un calendar care a trasat „Ciclul Mare” - o perioadă care a durat 1.872.000 de zile sau 5.125,37 ani. Această perioadă de 5.125,37 ani a fost o cincime dintr-o procesiune completă a echinocţiului, care a durat aproximativ 25.765 de ani.

Datorită cunoştinţelor uimitoare de astronomie şi observaţiilor astronomice, mayașii au fost capabili să identifice procesiunea echinocţiului înainte de inventarea tehnologiei. Utilizând calendarul Long Count, au reuşit să stabilească faptul că această fază a Ciclului Mare care a început la 11 august 3114 î.Hr. s-ar sfârşi la 21 decembrie 2012.

Mayașii au prezis că, de fapt, data de 21 decembrie 2012 ar marca sfârşitul acestui ciclu - care se tot repetă, şi nu sfârşitul lumii, aşa cum se tot vehiculează. Nu doar eu cred că toate miturile despre previziunile calendarului mayaș 2012 se datorează interpretării eronate a profeţiilor mayașe. Pur şi simplu, nu există nicio înregistrare despre previziunile mayașe care să prezică că anul 2012 marchează sfârşitul lumii. Ar fi o absurditate să acuzăm una din cele mai avansate civilizaţii din lume pentru tot haosul care se întâmplă astăzi pe planetă.

Practic, confuzia referitoare la sfârşitul lumii în anul 2012 este una dintre numeroasele „farse” la care am fost supuşi de sute de ani. Peste doi ani, toată lumea va râde că a crezut în ceva de genul acesta şi toţi teoreticienii conspiraţiei îşi vor concentra atenţia asupra sfârşitului iminent al lumii din 2060. Staţi liniştiţi, nu vă consumaţi energia gândindu-vă la ceva care nu va veni peste câteva zile, mai bine faceţi-vă planuri pentru anul 2013 care chiar va veni peste trei săptămâni.

Bilanţ personal

aş vrea să cred că aşa arată Moş Crăciun ce se îndreaptă spre mine anul ăsta :)

Ho ho ho...nu am chef azi, nu am chef azi...nu am chef de nimic...totul pare plictisitor şi toată nebunia sărbătorilor care se apropie mă scoate din minţi deja. Peste tot doar discuţii legate de cadouri şi de cât sunt de scumpi cărnaţii de casă...vreau altfel de discuţii şi vreau să stau de vorbă cu oameni interesanţi. Vreau ca Moş Crăciun să vină şi să îmi spună că mă aşteaptă un an mai frumos decât cel pe care l-am avut anul ăsta.

Cred că foarte mulţi dintre noi atunci când se apropie de sfârşitul anului încep să se gândească la lucrurile bune sau mai puţin bune de care au avut parte în ultimile doisprezece luni. Tot aşa procedez şi eu, iar anul acesta am început acest bilanţ personal mai devreme decât în alţi ani. Nu o sa vorbesc acum detaliat despre lucrurile bune sau mai puţin bune de care am avut parte în anul 2012 ci o să vă spun doar că au fost aşa cum au fost şi cum mi-au fost date mie să fie. Părţile mai puţin bune le trec cu vederea şi prefer să mă gândesc doar la lucrurile frumoase de care am avut parte.

Acum, la început de bilanţ personal, tind să cred că cele mai frumoase momente de care am avut parte sunt totodată şi cele care îmi vor rămâne mereu aproape, acestea întruchipându-se în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest an, oameni care îmi vor rămâne mereu aproape de suflet şi la care mă voi gândi întdeauna cu drag. Oameni alături de care am trăit momente frumoase ce mi-au confirmat că cea mai mare bogăţie a unui om sunt cei ce îl înconjoară. Aceia alături de care un om se poate simţi bine prin simplul fapt că se gândeşte cu drag la ei.

Bunul vostru cel mai de preţ din acest an care este? La ce vă gândiţi cu drag şi ce anume vă poate provoca un zâmbet?

Planuri de weekend

Cum se apropie weekend-ul, cum Mira îşi face planuri. Ce poate fi mai frumos decât să ieşi în oraş vineri seara după o săptămână în care nu ai făcut aproape nimic altceva decât să munceşti? Nu mă vait că în timpul acestei săptămâni nu am făcut nimic interesant pentru că ar însemna să mint, dar aştept cu tare nerăbdare seara de vineri.

Afară e zăpadă, a tot nins, poate m-a dus aproape de-a dreptul la exasperare RATT-ul şi circulaţia tâmpită şi îngreunată din Timişoara, dar asta e, iarna nu-i ca vara. Când m-am trezit luni dimineaţa într-un pub turbată de nervi că nu aveam cu ce ajunge la birou şi cu ceaiul fierbinte pe care cu greu am reuşit să mi-l torn în ceaşcă, m-am simţit puţin vinovată la la ora 10.30 dimineaţa eram într-un local precum "beţivanii", dar asta e, îi mulţumesc tot RATT-ului.

Vineri seara în schimb o să uit de toate şi o să mă delectez cu vocile minunate ale lui Dan Petre si Emil Kindelein care se întorc cu un super program de blues şi rock music. Eu m-am declarat cu ceva vreme în urmă "fan" Acoustica, acesta fiind numele sub care cei doi prestează, iar acum când se pare că va fi ultimul lor concert sub acest nume, garantat nu voi rata momentul aşa că începând cu ora 21 voi fi prezentă în Jazz Office ca să-i ascult şi prin aplauze poate să-i fac să se răzgândească.

Sper să fie un weekend încărcat ţinând cont de faptul că voi vorbi mult despre practici yoga şi că sfârşitul de an ce se apropie cu paşi repezi să fie mai frumos decât începutul acestui an. Am început pe deasupra să-mi fac bilanţ-ul personal şi când tot adaug pe lista momentele tâmpite de care am avut parte în acest an, chiar mă apucă durerea de cap. O să las însă partea din eu şi cu mine să se strezeze, iar Mira să îşi facă de cap.

Arta de a face şi de a primi complimente

Eu fac parte din categoria oamenilor care nu se comportă întotdeauna adecvat atunci când primeşte un compliment. Asta poate şi din cauza faptului că mă simt un om normal, care dacă face ceva ce ar merita poate o vorbă bună, o face pur şi simplu benevol fără să dorească nimic în schimb. Admir o serie de oameni din jur, cunoscuţi direct sau indirect, oameni care din anumite motive mă impresionează prin ceea ce fac, dar faţă de care nu m-aş simţi îndreptăţită să mă îndrept cu o serie de complimente. Nu ştiu de ce, poate de teamă să nu fiu înţeleasă greşit sau poate, să nu se creadă că vreau ceva de la cineva, sau poate nu o fac pur şi simplu gândindu-mă la momentele stânjenitoare în care am fost eu complimentată.

Cu toate acestea, complimentele sunt cuvinte doar de laudă, de măgulire, de admiraţie şi respect. Ele ridică moralul altei persoane atunci când sunt făcute cu sinceritate, şi atunci când sunt primite cu graţie aduc fericire celui care le-a făcut. Există norme sociale de a face şi de a primi complimentele.

În ciuda faptului că sunt în general de natură pozitivă, uneori pot fi dificil de făcut şi mai ales de acceptat. Pentru cineva care nu are încredere în sine însăşi, sau consideră că nu a facut nimic deosebit pentru a merita acel compliment, un compliment va fi un moment incomod. Alteori, poate fi stânjenitor pentru cel care face un compliment pentru că, persoana complimentata va raspunde cu o tăcere totala.

Cred că de fiecare dată când doriţi să faceţi un compliment să o faceţi din suflet fără a aştepta nimic în schimbul lui. Dacă doriţi să spuneţi cuiva un lucru frumos să o faceţi fără ezitare. Aşa îmi spun şi mie de fiecare dată când primesc sau doresc să fac un compliment.



Zâmbeşte şi spune mulţumesc , chiar daca eşti sau nu de acord, nu e chiar aşa de greu :)