O săptămână nebună

Nu pot să cred că deja e duminică!!!! În plus mă mai şi bucur pentru asta. S-a terminat o săptămână nebună.

- luni seara un frappe şi o vorbă lungăăă în oraş
- marţi, tequila şi iarăşi o vorbă lungă în El Che
- joi, spectacol muzical în trei acte cu Emil Kindlein în Jazz Office
- vineri, tequila şi hasta siempre comandante cu fetele în El Che
- sâmbătă, depeche mode party cu băieţii în Al-Kimia, tequila cu Andreea şi hasta siempre comandante în El Che
- duminică...marea mahmureala acasă?

Ca să mă pot apuca de lucru luni cred că mi-ar trebui trei zile de duminică într-una...oare cu cât îmbătrâneşte omul cu atât se tâmpeşte mai tare şi nu mai suportă să stea în casă? Eu în mare parte sunt un om normal, dar nu mă comport ca unul normal după câteva shot-uri de tequila atunci când pun mâna pe telefon şi încep să trimit mesaje...mi-am anunţat însă prietenii că trebuie să mă ignore şi să nu dea răspuns doleanţelor mele ciudate, of...mii groază dimineaţa să pun mâna pe telefon şi să văd ce prostii am mai scris :)

Partea bună a săptămânii a fost că am stat cu oameni dragi, mai vechi sau mai noi, am ascultat muzică bună şi am avut un spor nebun la scris...toate gândurile mi s-au aliniat frumos în cap şi au curs din degeţele cu un spor nebun...astfel trag linie şi spun: a fost o săptămână nebună...dar frumoasă :)

Hasta siempre Comandante

Staţi liniştiţi că nu mă apuc eu de cântat, eu doar îmi fac antrenamentul pentru ce va urma în seara asta. Adică party cu tequila şi cu Sergio Santos în El Che Club. Acum două săptămâni i-am cerut cu insistenţă piesa asta şi nu a cântat-o iar eu de amărăciune am tot dat pe gât shot-uri de tequila ). Partea bună este că a învăţat-o apoi până vinerea următoare şi partea proastă este că eu nu am fost...dar recuperez vinerea asta ca să mă delectez cu Hasta siempre Comandante.

Se pare că sfârşitul meu de săptămână a început de joi seara când am fost în Jazz Office ca să-l ascult pe Emil Kindlein şi chiar a fost un început al sfârşitului tare frumos. Din cauza unor astfel de oameni şi evenimente o să ador întotdeauna Timişoara, oraşul sufletului meu. Nu contează ce zi este sau cât eşti de aglomerat, dacă vrei să ieşi şi să faci ceva o poţi face fără nici un fel de problemă.

PS: de ani de zile apogeul chefurilor reuşite este atunci când ascult "hasta siempre comandante"...azi mă aştept să fie piesa începutului reuşit de ieşit în oraş de astăzi...

Un altfel de spectacol muzical în trei acte cu Emil Kindlein

Da, gata! Am ajuns acasă de la "spectacolul muzical în trei acte" al lui Emil Kindlein susţinut astă seară în JazzOffice. A fost de fapt "un altfel de spectacol muzical în trei acte" care chiar dacă conform programului a fost la fel ca cel din Scârţ la care am fost sâmbătă.  Spun că a fost altfel, cu zâmbetul pe buze, cu un alt decor şi cu piese noi incluse în program.

Atât piesele făcute după poemele lui William Blake cât şi restul momentelor improvizate cu "graţie" de Emil au dat o savoare aparte serii. Cred că asta înseamnă să fii un adevărat artist, să poţi trece peste toate hop-urile cu zâmbetul pe buze şi cu degajare. Sunt convinsă că şi dacă aş merge de nenumărate ori la acest spectacol, de fiecare dată ar fi altfel dar totodată la fel de minunat de fiecare dată :)

Of, o să adorm iarăşi cu "necunoscuta care se vindea" în cap şi o să mă trezesc vineri dimineaţa cu zâmbetul pe buze pregătită să merg la servici şi nerăbdătoare să reascult spectacolul din această seară. Frumos, aplauze la nesfârşit pentru astfel de oameni care adoră ceea ce fac.

PS: dacă azi tot am vorbit de faptul că citesc poezie şi am citit un poem semnat William Blake care îmi place tare mult, vă puteţi imagina ce mult am savurat spectacolul :)

A Dream

Once a dream did weave a shade
O'er my angel-guarded bed,
That an emmet lost its way
Where on grass methought I lay.

Troubled, wildered, and forlorn,
Dark, benighted, travel-worn,
Over many a tangle spray,
All heart-broke, I heard her say:

'Oh my children! do they cry,
Do they hear their father sigh?
Now they look abroad to see,
Now return and weep for me.'

Pitying, I dropped a tear:
But I saw a glow-worm near,
Who replied, 'What wailing wight
Calls the watchman of the night?

'I am set to light the ground,
While the beetle goes his round:
Follow now the beetle's hum;
Little wanderer, hie thee home!'

William Blake

De ce-aş citi eu poezie?

De multe ori mi se întâmplă să văd ochii prietenilor suspicioşi atunci când le spun că eu citesc poezie. Satisfacțiile citirii unei poezii sunt intrinseci. Nu ne vom îmbogăți în lumea materială peste noapte dacă astăzi citim  o poezie, mâine alta și așa mai departe. În schimb, vom putea spune cu mândrie că ne-am delectat, timp de câteva minute, cu o lectură bună, am evadat într-o lume a sentimentului, am trăit și simțit prin intermediul altcuiva. Ne-am dori să fii acolo și să simți. Poezia trăiește veșnic, poezia este eternitatea.

Sunt versuri de o frumusețe incomensurabilă. Nu este nicio pagubă dacă ne delectăm prin cultură citind măcar trei-patru strofe. Ne formăm, devenim, acumulăm cunoștințe și cunoaștem alte lumi. Avem ocazia să vedem lumea prin ochii altor persoane și să trăim ce au simțit acestea. Tristețea, bucuria și melancolia sunt doar câteva din stările poeților care, cu ajutorul penei, sunt transpuse în versuri. Litere, cuvinte, versuri și un rezultat nemuritor. Un volum de poezie se poate citi în foarte multe momente. Dimineața, servit la micul dejun, gustări în așteptare, un prânz pentru odihnă sau la cină pentru a ne pregăti de o nouă zi. Lectură plăcută!

De multe ori am spus că mi-aş dori şi eu să scriu poezie. Dar nu o fac pentru că nu aş putea. Aş scrie cuvinte triste unul după altul şi nu m-aş mai opri. Astfel mă rezum la a mă da cu părerea despre te miri ce, a scrie cuvinte care au o logică şi înseamnă ceva. Dar asta nu înseamnă că nu ador să mă delectez cu un volum de poezie bun în mână.

Dependenţa de ciocolată

Mă conving în fiecare zi că fac parte din categoria oamenilor dependenţi de ciocolată. Chiar dacă uit să îmi pregătesc o gustare pentru serviciu, nu uit niciodată să-mi arunc în poşetă un baton de ciocolată. Din punct de vedere chimic, ciocolata este mâncarea perfectă. Probabil de aceea este aşa de uşor să devii dependentă de ea. Să nu crezi că dependenţa de ciocolată este vreun mit, vreo invenţie a cofetarilor şi a companiilor de dulciuri. Este o condiţie cât se poate de reală.

Ciocolata provoacă o dependenţă asemănătoare cu cea pentru cofeină. Conţine numeroase ingrediente care provoacă dependenţă, printre care şi thebromina. În plus, ciocolata este foarte dulce şi mâncărurile cu mult zahăr influenţează nivelul de serotonină din corp. Serotonina este „starea de spirit plină de potenţă” naturală a corpului tău. De ce mâncăm ciocolată? Pentru că ne face să ne simţim bine, evident.

Dacă nu trece zi în care să nu mănânci ciocolată, nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu poţi trăi fără ea, atunci e cazul poate să limitezi consumul. Poţi să începi prin a renunţa la batoanele mici de ciocolată şi bomboanele de ciocolată. Înlocuieşte-le cu ciocolată amăruie cu conţinut de 75-85% cacao. Este mult mai sănătoasă şi săţioasă. Nimeni nu poate mânca PREA multă ciocolată amăruie.

Nonviolenţa spirituală

Nu de mult am vorbit despre yama şi niyama, iar acum vreau să vă povestesc despre prima dintre cele 10 reguli de yama şi niyama, ahimsa, care înseamnă literal nonviolenţă, sau, altfel spus, imperativul de a nu face rău. Dar chiar de la început, în lumina legii rezonanţei, trebuie să precizez faptul că a nu face rău se traduce, de fapt, ca necesitatea de a face întotdeauna numai bine tuturor. Dacă înţelegem la modul profund faptul că răul este absenţa binelui, vom înţelege atunci şi că este complet nepractic să ne propunem să respectăm ahimsa doar printr-o ipotetică abţinere de la „a face rău”. În realitate, a respecta ahimsa implică „a face bine”.

Înţeleptul yoghin Patanjali recomandă în tratatul yoghin fundamental Yoga Sutra o metodă foarte eficientă de eliminare a anumitor aspecte negative din fiinţa noastră: concentrarea asupra aspectelor pozitive polar opuse. Pentru eliminarea mâniei, ne vom raporta la o stare de calm, pentru eliminarea fricii, vom urmări să ne amplificăm curajul, pentru eliminarea orgoliului, vom medita asupra stării de umilinţă ş.a.m.d. Acelaşi principiu este cunoscut şi în metodele de dinamizare a subconştientului. Astfel, a ne propune „nu vreau să fac rău” va avea ca efect amplificarea rezonanţei negative cu „răul”, deoarece subconştientul nu cunoaşte cuvântul NU. Pentru a elimina rezonanţele negative, singura soluţie posibilă, în lumina legii rezonanţei, este aceea de a amplifica rezonanţele pozitive polar opuse, de exemplu, prin dinamizarea ideii forţă „întotdeauna fac numai bine tuturor”. Şi nu uitaţi acel aforism al înţelepciunii care ne învaţă că nu este suficient să fii bun; trebuie şi să fii bun la ceva.

Însuşi faptul de a ne transforma spiritual, de a căuta să fim permanent un releu prin care să se manifeste în jurul nostru forţele divine, de a radia în jurul nostru iubire, bunătate, frumuseţe, bucurie şi calm reprezintă o manieră minunată de a pune în practică nonviolenţa. O cutremurătoare prejudecată contemporană îi face pe mulţi oameni să considere că bunătatea este sinonimă cu prostia. Realitatea este că bunătatea este asociată cu starea de înţelepciune. Majoritatea yoghinilor au reuşit, probabil, să îşi elimine tendinţa de a face rău fizic altor fiinţe sau chiar vietăţi (plante, animale). Pentru a respecta corect ahimsa, ei vor trebui să urmărească în continuare să elimine în totalitate orice urmă de agresivitate din fiinţa lor.

Pentru aceasta, un prim pas este conştientizarea tendinţelor agresive şi înţelegerea faptului că agresivitatea apare întotdeauna pe un fond de slăbiciune, teamă, nesiguranţă. La modul ideal, un yoghin care a atins perfecţiunea în punerea în practică a lui ahimsa este capabil ca întotdeauna, indiferent de situaţie sau de conjuncturi, să răspundă la rău cu bine, în mod spontan. O altă prejudecată contemporană este aceea că fiinţele care nu ripostează agresiv atunci când sunt agresate sunt slabe. Realitatea este că doar acele extrem de rare fiinţe umane care sunt extraordinar de puternice în bine pot manifesta cu adevărat ahimsa.

Agresivitatea se poate disimula în fiinţa noastră şi sub forma supărării, a resentimentelor sau a ranchiunei. Indolenţa şi indiferenţa, nepăsarea, cu alte cuvinte, reprezintă şi ele o încălcare a lui ahimsa. Fermitatea însă, atunci când ne susţinem punctul de vedere, când ne apărăm pe noi înşine sau pe alţii de anumite agresiuni, nu reprezintă o încălcare a lui ahimsa. Iubitorii de discuţii intelectuale sterile ar putea specula la nesfârşit pe această temă, dar yoghinii preferă o abordare practică, fundamentată pe cunoaşterea profundă a legii rezonanţei. A vedea partea plină a paharului este întotdeauna o variantă mai bună decât a suspina după partea goală a lui.

DHARANA ne disciplinează mintea

"Dacă vorbele nu sunt conforme cu adevărul, atunci nu ai nici o şansă de succes" Confucius

Mintea umană recepţionează permanent informaţii din lumea exterioară prin intermediul celor cinci porţi ale simţurilor: miros, gust, văz, pipăit, auz. Din totalitatea informaţiilor primite de la simţuri, mintea are capacitatea de a le selecta numai pe acelea care prezintă importanţă la un moment dat. Această selecţie este realizată prin focalizarea atenţiei asupra unei informaţii particulare, ignorându-le pe toate celelalte mai puţin importante. Cu cât atenţia este mai focalizată asupra unui anumit simţ, cu atât cantitatea de informaţii primită prin el creşte, iar volumul de informaţii recepţionat de la celelalte simţuri diminuează în intensitate, putând fi chiar ignorate de către minte.

O caracteristică specială a minţii umane este capacitatea de focalizare a atenţiei spre lumea interioară a sentimentelor, a gândurilor şi a ideilor. Mai mult decât atât, mintea umană poate fi focalizată asupra ei însăşi – acest fapt prezentând o reală importanţă, deoarece creează posibilitatea controlului mental. Această facultate a minţii umane, de a modifica la voinţă orientarea atenţiei conştiente, reprezintă mecanismul de bază al concentrării mentale. Mintea care meditează asupra unei zeităţi se transformă în copia perfectă a acesteia.

A te concentra înseamnă să reuneşti totul într-un centru, să aduni, să focalizezi. Prin concentrare mentală – DHARANA – mintea se focalizează asupra unui unic scop fără să mai poată sări la un alt subiect pe o perioadă fixată de timp. Opusul concentrării este dispersia, împrăştierea. În acest caz, mintea necontrolată trece brusc de la la un subiect la altul, nefixându-se asupra a ceva anume. Din nefericire, aceasta este condiţia mentală a majorităţii oamenilor din zilele noastre. Atunci când percepe un obiect exterior, mintea ia forma acelui obiect. Astfel, ea prezintă un prim aspect numit „VRITTI”; în calitatea sa de VRITTI, mintea este reprezentarea obiectului exterior.

Obiectul fizic constituie obiectul „grosier”, iar impresia mentală pe care o creează – obiectul subtil. Pe lângă obiectul perceput mai există un alt aspect al minţii care percepe. Avem aşadar două aspecte importante în procesul concentrării: VRITTI, obiectul de cunoscut, şi cunoscătorul, sau cel care percepe. Mintea care meditează asupra unei zeităţi, spre exemplu, este transformată printr-o continuă devoţiune în copia perfectă a acelei zeităţi, devenind puternică şi pură asemeni Ei. Acesta este un principiu fundamental în procesul adorării.

DHARANA se traduce prin „a controla (stopa) mintea”. Tradiţia străveche a înţelepciunii consideră că mintea, în conformitate cu legi bine determinate, este doar un flux continuu de tipare psihice (VRITTI-uri). Succesiunea de modele psihice are un substrat emoţional, dublat în mod consecvent de răspunsuri fiziologice. În realitate, mintea înseamnă mişcare. Ea este asemeni vântului: vântul apare odată cu punerea în mişcare a aerului; când această mişcare încetează, aerul există încă dar vântul a dispărut. Substanţa mentală care rămâne după ce modelele psihice (VRITTI) au fost stopate este numită „CHITTA”. Tiparele mentale odată stopate, mintea dispare şi intrăm în starea de non-minte, stare caracterizată prin cel mai înalt grad de creativitate şi intuiţie spirituală.

Viaţa nu e playback...

Îmi dau seama că m-am obişnuit şi chiar îmi face o deosebită plăcere să merg singură la spectacolele lui Emil Kindlein şi să savurez fiecare secundă fără să mă bruieze nimeni. Astăzi am fost la un astfel de spectacol în Scârţ şi am plecat de acolo atunci când s-a terminat, nerăbdătoare să ajung acasă şi să ascult înregistrarea spectacolului ca să-mi pot păstra starea de euforie pe care mi-a produs-o spectacolul.

Incredibil cât de tare admir oamenii precum Emil, care fac ceea ce fac cu o vădită plăcere şi fără nici un stres. Asta înseamnă să fii artist în adevăratul sens al cuvântului, să cânţi pentru tine şi pentru a-i bucura pe cei care vin să te asculte. Redescoperind aşa oameni şi aşa spectacole parcă îmi este ciudă pe mine că m-am privat de aşa ceva plecând peste doi ani din Timişoara.

Azi mi-am dat seama că Emil Kindlein este un adevărat "one man show" care te poate ţine în priză o oră şi jumătate fără să îţi dai seama cum a trecut timpul. Trece cu lejeritate de la chitara clasică la cea electrică, la percuţie sau la muzicuţă şi te lasă cu gura căscată de vocea frumoasă pe care o are.

"Necuoscuta care se vindea..." si restul pieselor din spectacolul muzical în trei acte împreună cu Emil Kindlein vă aşteaptă la un nou spectacol în data de 24 ianuarie începând cu ora 21  în Jazz Office. Eu aştept cu nerăbdare ziua de joi în care să-mi las toate problemele încuiate acasă şi să mă aşez pe scaun pregătită să îmi răsfăţ iarăşi urechiuşele cu muzică bună şi un pahar cu vin roşu pentru sufletul meu.

Dezamăgirile din viaţa noastră

De ce am ales să vorbesc azi despre dezamăgiri... nu cred că ştiu foarte bine, însă am avut parte de o zi proastă şi de dezamăgiri pe bandă rulantă, la fel cum s-a întâmplat aproape în fiecare zi în ultimile şase luni din viaţa mea...şi totuşi, nu vreau să credeţi că sunt dezamăgită definitiv...nu, cred că mai am o şansă! Sunt dezamăgită în primul rând de mine...de faptul că azi nu pot să ies din starea aiurita în care am căzut de ceva vreme şi poate, poate cu atât mai mult nu pot să ies pentru că îmi lipseşte înţelegerea celor dragi mie, mă rog, cei care au mai rămas din ei. acei oameni care contează cel mai mult pentru mine..ciudat cum noi oamenii reuşim să-i dezamăgim chiar pe cei la care ţinem cel mai mult şi vice versa...nu punem la socoteala faptul că doare, doare al naibii de mult când trecem prin aşa ceva.

Foarte adevărat este şi faptul că şi din dezamăgiri avem de învăţat..dar întrebarea mea este de ce ajungem acolo? m-am săturat să tot ajung pe tărâmul dezamăgirilor. Oare pentru că alţii sunt în continuă mişcare şi noi nu ţinem pasul cu ei????sau pentru că dorim să trăim acel sentiment de plângere de milă şi ne încearcă acea dorinţă de consolare...? În ce mă priveşte, aceste întrebări îmi stimulează introspecţia şi mă pun să analizez bine unde greşesc eu.. şi mă obligă totodată să accept, ba chiar să tolerez manifestările celor din jur...să iau o atitudine, o acceptare interioară , pentru că altfel simt cum îmi omor singura sufletul...

De câteva ori mi s-a spus "când cineva vă refuză, nu bombăniţi şi nu blamaţi. Spuneţi mai degrabă că: ori acel cineva nu a vrut sau nu a putut să-mi dea acel lucru, ori eu nu am fost suficient de vrednică să-l primesc"....se pare că e un gând care ne dă o atitudine pozitivă şi ne ajută la echilibrarea psihica....şi cred că aveau mare dreptate cei care mi-au spus asta! Avem aşteptări şi ne proiectam dorinţele asupra altora, apoi suferim şi ne construim adevărate tragedii dacă nu primim ceea ce ne dorim. A iubi şi a oferi fără a aştepta absolut nimic în schimb, nici măcar ca celălalt să observe gesturile noastre, ne-ar elibera de multă suferinţă. Prin dorinţele noastre personale îi condiţionăm într-un fel sau altul pe altii şi ne încorsetăm şi pe noi înşine.

Am ajuns să spun că singurul lucru bun din ziua de azi a fost o vreme petrecută în "wonderland" şi un presupus plan care probabil nu va fi curând dus la bun sfârşit pentru că atunci când am deschis ochii aproape s-a evaporat chiar dacă ritmul Pink Floyd încă îmi suna în minte...până la urmă cu atât am rămas...Aşteptările voastre găsesc acoperire în cotidian sau ajungeţi des sa spuneţi şi voi:"cum de nu înnebunesc, la câte răutăţi sunt în jurul meu?" sau punctul vostru forte este la fel ca şi la mine hazul de necaz şi atunci depăşiţi uşor totul fără a ajunge la dezamăgiri???

Nu-mi fac cruce în tramvai

Aproape în fiecare dimineaţă mă enervez când vâd "preacuvincioşii" făcându-şi grăbiţi cruce de două sau trei ori când trecem pe lângă Biserica Piaristă şi pe lângă Catedrala Ortodoxă din Timişoara. De ce mă enervez eu? Ideea este că suntem în tramvai, e multă lume, e gălăgie şi în timp ce asculţi muzică tare în căşti sau stai la o bârfă cu cel de pe scaunul de lângă tine, mi se pare de prost gust să îţi faci cruce mecanic doar pentru că ştii momentul în care treci pe lângă Catedrală.

De puţine ori se întâmplă să văd oameni care măcar se uită pe geamul tramvaiului în direcţia Catedralei şi au o faţă mai smerită. Azi am văzut o domnişoară, ca să fiu politicoasă şi să-i spun aşa, cu unghii roz de 3 cm, care vorbind la telefon şi mestecând gumă s-a pus să-şi facă de trei ori semnul crucii în viteză. Care e rostul gestului? nu înţeleg. Du-te domnule la biserică, aprinde o lumânare şi roagă-te,  stai în casa domnului şi aşteaptă să ţi se întâmple ceva. Garantat dacă vei imita semnul crucii făcute în mijloacele de transport în comun, făcute degeaba nu vei avea sus mai multe "pile" decât mine, eu, omul banal, omul care atunci când vrea să fie mai aproape de divinitate îşi plimbă oasele până la biserică sau pur şi simplu stă liniştit în căsuţa lui şi meditează sau se roagă.

Lăsaţi fraţilor gesturile astea pentru că nu sunteţi mai catolici decât papa şi nu vă alegeţi cu nimic. Vă simţiţi bine când vă gândiţi seara: da, azi am avut o zi bună, am trecut de 3 ori pe lângă catedrală şi mi-am făcut de 9 ori cruce în viteză în timp ce ascultam muzică în căşti, bravo mie :) come on, sunteţi de râsul curcilor dragii mei credincioşi!

Sufletul pereche nu se găseşte pe reţelele de socializare

Am revenit astăzi la subiectul "sufletului pereche" cu o persoană aflată culmea, în acelaşi film cu mine şi am fost amândoi de acord că sufletul pereche nu se găseşte pe reţelele de socializare. Unii dintre noi pentru că se concentrează prea mult asupra descoperirii ideii de suflet pereche ratează poate savoarea vieţii.

Atunci când spunem suflete pereche ne gândim la două persoane care au una faţă de cealaltă un sentiment profund şi natural de dragoste, dependenţă, intimitate, sexualitate, afinitate, spiritualitate şi compatibilitate. Peste tot întâlnim conceptul de suflete pereche şi, cu siguranţă, mulţi dintre noi visează încă la întâlnirea cu această persoană care să o completeze, să o iubească, să o înteleagă întru totul, să o citească dintr-o singură privire, să o cucerească şi cu care să îşi petreacă restul zilelor. Mulţi dintre noi au avut norocul să întâlnească această persoană cu care şi-au clădit un destin comun.

Într-o relaţie există şi suişuri şi coborâşuri, nimic şi nimeni nu este perfect, însă, dacă atunci când ne aflam într-o perioada nu tocmai potrivită, ne întrebăm dacă el/ea este ceea ce caut, dacă ne face fericiţi, dacă ar exista cineva mai bun sau mai potrivit şi răspunsul celei din urma este „da”, atunci este posibil să fim victimele propriilor aşteptări măreţe. Ne aşteptăm ca acest suflet pereche să ne ajute să ne învingem fricile, să depăşim obstacolele, să ne dobândim calităţile de aur, să ne susţină, să ne respecte şi să fie tot ceea ce noi nu suntem dar ne dorim ca celălalt să aibă.

De-a lungul vieţii, o persoană are mai multe relaţii şi, de cele mai multe ori, toate sunt diferite. Iubirea pe care o poţi simţi diferă de la o persoană la alta. De anumite persoane suntem atraşi într-un mod inexplicabil şi ne pierdem minţile, pe alţii ajungem să îi iubim cu timpul, de alţii ne ataşăm, pe alţii îi adorăm, pe alţii doar îi dorim etc. Dacă acum iubim pe cineva, acest lucru nu înseamnă că iubirea aceasta o sa dureze la nesfârşit sau că nu putem să simţim la fel, sau mai mult, pentru altcineva, care, potrivit definiţiilor, ar fi sufletul nostru pereche. Dacă noi putem iubi mai multe persoane de-a lungul vieţii, conceptul de suflete pereche ce mai înseamnă?

Nu există dovezi ştiinţifice care să ne demonstreze că sufletele pereche există. Acest lucru nu înseamnă că nu trebuie să credem că, acolo undeva, nu există nimeni cu care să ne unim destinele, ci că totul depinde de noi, de şansele şi norocul pe care îl avem, de cum abordăm situaţiile în care ne aflăm. Acest lucru mai înseamnă că dragostea este uneori ceva ce dobândeşti în timp prin clădirea încrederii, menţinerea respectului, prin intimitate, susţinere, sexualitate, iubire altruista şi bunătate şi nu prin simpla consecinţă a destinului.

Dacă stai toată ziua pe reţele de socializare şi speri să îţi descoperi aşa sufletul pereche, probabil nu o vei face niciodată. Lasă viaţa să decurgă normal, ţine sufletul deschis permanent şi lasă ca oamenii să intre în viaţa ta. Dacă destinul îţi rezervă în această viaţă o întâlnire cu unul sau mai multe suflete pereche (din cele trei categorii) o vei face şi vei ştii asta din momentul în care aurele voastre se vor întâlni. Între voi va exista o conexiune care vă va da de ştire că v-aţi găsit.

Ca să aflaţi mai multe despre teoria sufletelor pereche vă îndemn să citiţi articolul Ce ştim despre teoria sufletelor pereche

Viaţa la bloc

Nu am mai scris de câteva zile şi ca să fie clar nu pot spune că am făcut-o pentru că nu aş mai avea nimic de spus, ci pentru că mi-a fost oarecum lene şi am preferat să mă uit la filme pentru a-mi deranja şi eu vecinii cu muzica din Hair sau Jesus Christ Superstar. Şi spun deranjat, pentru că garantat asta am făcut pentru vecinii mei care nu ştiu altceva decât să umple pubela din faţa blocului cu pet-uri goale de bere şi care au un ton al vocii peste nivelul meu de înţelegere.

De ce se ceartă oamenii după ce beau peste măsură? Habar n-am, dar sper să îmi dea o explicaţie garda pe care într-o zi nu o să mă mai abţin să nu o chem. M-am săturat de vecini gălăgioşi, de muzică proastă ce răsună de la ei şi de nepăsarea celorlalţi.

Am crescut la casă, într-un loc unde nici să vrei nu prea puteai deranja pe nimeni. M-am mutat la bloc şi am învăţat din start ce înseamnă pereţii comunişti subţiri care ne despart unii de alţii. M-am mutat din nou la casă, mi-am amintit ce frumos este să nu deranjezi pe nimeni şi să nu fii deranjat. Ce e mai frumos decât să poţi urla la tine în casă şi să nu te audă nimeni, să poţi asculta la volum înalt Disturbed şi să nu deranjezi pe altcineva decât pe cel de lângă tine care vrea, nu vrea te suportă aşa cum eşti.

Ce să spun, vremurile s-au schimbat iarăşi şi sunt din nou într-un apartament deasupra căruia locuiesc oameni gălăgioşi. Aş prefera să mă inunde mai des dar să nu mai facă atâta gălăgie, să nu mai bea până îşi pierd minţile şi se ia la ceartă. Şi futui, ei le fac pe amândouă, mă şi inundă şi se mai şi ceartă după ce le-au crescut gradele din cap. Vreau vecinii de care mi s-a văitat cineva că începând cu ora 24 rup patul neâncleiat bine şi tot ceea ce aude este "zduf, zduf"...mai bine asta decât "futu-ţi morţii mătii ...."

Cine se mai miră de grozăviile văzute la ştirile de la ora 5 să vină la mine în vizită şi să afle cum unii oameni ajung să îşi înfigă cuţitul de bucătărie unul în capul altuia. Poate sunt eu defectă şi nu înţeleg modul de a se distra al unora, dar dacă a bea până când nu mai ştii ce-i cu viaţa ta şi a-mi fute mie creierii, mie, vecinului care nu ţi-a făcut nimic niciodată şi pe deasupra te salută cu cel mai al dracului respect când te întâlneşte pe hol, mi se pare o mare răutate.

Mâine o să listez postarea şi o voi lipi la avizier, nu de alta dar nu mă aştept ca vecinii mei să aibe timp de stat pe net în timp ce beau ca porcii şi apoi se ceartă ca bădăranii...of, mă mai mir că am ajuns în situaţia asta, într-o zi o să-mi iau câmpii şi plec în lume. Într-o lume în care eu şi Zorra nu vom mai avea tâmpiţi în jur, ci vom fi înconjurate de oameni care apreciază Hair, Man on the moon şi nu, nu vom fi personaje din Truman Show dar vom fi departe de tâmpiţi.

Iarăşi o noapte cu Palahniuk în mână

Mi-am făcut de cap înainte de Crăciun când plecată să vânez cadouri m-am oprit în librărie să aleg pentru fiecare o carte. Prima persoana pentru care am găsit cărţi bineânţeles că am fost eu, sunt nebună, nu mă pot opri mai ales atunci când găsesc cărţi semnate de Chuck Palahniuk. De data asta m-am oprit la "Snuff".

Dacă aş avea timp şi aş juca cu prietenii un joc în care să trebuiască să ghicim autorul unei cărți după doar primele 2-3 paragrafe, Chuck Palahniuk ar fi printre autorii cel mai ușor de dibuit.

“Un tip a stat toată după-masa la bufet, doar în boxeri, lingând pudra portocalie de pe chipsurile cu aromă de barbecue. Alături de el, alt tip înmuia un chips în sosul de ceapă și-l lingea până-l lăsa curat lună. Același chips, mozolit cu fiecare nouă înmuiere. Bărbații știu să se pișe într-un milion de feluri pentru a-și marca teritoriul. [...] Gagiii sunt chemați la cadru să își facă treaba – asistenta de producție îi strigă după numere, iar ei merg să se slobozească încă molfăind fulgi caramelizați“.

Snuff, al 9-lea roman al lui Palahniuk, abordează, ca mai toate lucrările sale (cel puţin pe cele care le-am savurat eu), un subiect la care cititorul puritan va strâmba din nas cu un tremur pe șira spinării: “ce au ajuns să publice editurile astăzi, incredibil… asta e literatură?”. Oamenii ca mine în schimb şi-ar permite să se dea cu părerea şi să spună Da, Este.

Snuff nu este un roman teribil de lung (doar vreo 200 de pagini) și poate ar fi mers chiar și mai scurt, autorul cam trăgând de timp pe alocuri. Se citește foarte repede (iar coperta va ridica ceva sprâncene în autobuz dacă vă veţi încumeta să nu o lăsaţi din mână când plecaţi la servici) și, deși nu e nici prea pro… fund, și nici nu zăbovește asupra vreunor filosofii fund..amentale de viață, este un  roman agreabil.

Palahniuk spune la un moment dat într-un interviu, că nu scrie pentru miile de cititori pe care îi are. Plăcerea adevărată vine când creația ta este cofruntată cu prietenii tăi de breaslă. Oamenii care contează sunt puțini și, într-adevăr, împart paharele cu tine frățește.

Şi uite aşa mă trezesc eu vorbind despre Palahniuk. Nu aş face-o dacă nu mi-ar face aşa o mare plăcere să-l citesc şi să împărtăşesc cu prietenii părerile despre carte. Pardon, cu prietenii care îşi permit să spună că au citit cuvintele necenzurate puse pe hârtie de Palahniuk :)

Transfer de energie

Mie mi s-a întâmplat, şi nu de puţine ori, să stau de vorbă cu prieteni sau pur şi simplu cu oameni din jurul meu şi să mă trezesc cu un transfer de energie negativă, care nu este a mea, ci a problemelor celorlalţi, energie care pe mine mă secătuieşte de puteri şi apoi mă macină. Cam aşa păţesc de fiecare dată când vreau să ajut pe cineva şi să-l uşurez de povară, nefăcând altceva decât să-i ascult povestea şi să-mi îndrept către el gândurile bune, mă trezesc transferându-mi mie neintenţionat energia apăsătoare.

Datorită puternicelor proprietăţi electromagnetice ale aurei, în mod constant dai şi primeşti energie. Un transfer de energie poate avea loc de fiecare dată când intri în contact cu o altă persoană. Poţi să transmiţi din propria ta energie (aspectul electric) sau să primeşti din energia altcuiva (aspectul magnetic). Cu cât sunt mai multe persoanele cu care vii în contact, cu atât mai important este schimbul de energie.

Cu siguranţă şi tu ai cunoscut persoane a căror prezenţă este ca un burete de energie. Vorbind cu ei, prin telefon sau faţă în faţă, te simţi vlăguit şi chiar stors de puteri. Când persoana părăseşte camera sau inchide telefonul, ai parcă senzaţia unui gol în stomac. Trebuie de ştiut însă că acest gen de schimb energetic este foarte nesănătos. Ceea ce experimentezi în astfel de momente este fenomenul de absorbire a energiei din propria ta aura.

Dacă nu eşti atent, la sfârşitul zilei le poţi trezi cu acumulari enorme de rămăşiţe energetice, iar aceste acumulari dezordonate îţi vor da sentimentul de epuizare, şi te trezeşti cu tot felul de idei, gânduri şi sentimente stranii care te asaltează şi­ te macină, în realitate, aceste trăiri s-ar putea să nu aibă nimic de-a face cu tine însuţi, fiind mai degrabă rezultatul energiei acumulate prin contactul cu cei din jur, în cursul zilei.

După fiecare experienţă de acest gen trebuie să mă supun eu unei cure de "detoxifiere energetică" şi să-mi adun propria energie la locul ei. Să ştii însă că doar tu însuţi eşti în stare să controlezi şi să hotărăşti dacă vrei sau nu să-ţi împărtăşeşti propria energie cu cineva. Una din cele mai simple metode este să închizi circuitul de energie. Există curente de energie care plutesc prin şi în jurul corpului tău, în câmpul auric. Ai capacitatea de a inchide aceste trasee, astfel încât energia poate circula numai prin corpul tău şi în interiorul câmpului tău auric, în acest fel împiedici absorbirea energiilor tale din aură şi eviţi invadarea aurei tale de către influenţe exterioare.

O problemă poate fi rezolvată atunci când cel care o are este conştient de ea şi este dispus să îşi canalizeze energia spre rezolvare şi nu spre transferarea problemei către cei din jur. Cu toţii avem probleme, însă nu reuşim de fiecare dată să le rezolvăm şi atunci doar povestindu-le sau ascultându-le le preluăm şi le predăm involuntar crezând că am scăpat de ele. Ştiu care este problema mea, o conştientizez, îi pun punct şi apoi o rezolv. Acesta este cel mai convenabil traseu pentru fiecare dintre noi.

Retrospectiva anului 2012

Anul trecut a început normal, fără nimic spectaculos, multă muncă, dar asta a fost ceva obişuit pentru mine. La jumătatea lunii februarie am primit o veste devastatoare, şi anume că buna mea prietena Simona Tudorache a murit. Am aflat la o zi după înmormântare şi m-am simţit ca dracu, nu doar că plănuisem cu ea să ne vedem la începutul lunii martie, ci pentru că a fost nedrept ca ea să plece într-o altă lume şi să ne lase singuri aici, să nu ne mai putem împărtăşi cu ea toate trăirile, bune sau mai puţin bune.

La începutul lunii martie m-am pregătit să plec cu treabă spre Timişoara şi în timp ce aşteptam să mă îmbarc în avion am primit un telefon de la mama care m-a anunţat cu stupoare că în noaptea aceea a murit bunica mea. Nu vreau să vă spun cum a fost acea oră de zbor pentru mine şi cum îmi doream să nu mai aterizez niciodată acasă. Am aterizat însă şi am petrecut-o pe ultimul drum pe bunica. Of, a fost iarăşi un moment în care am suferit pentru că nu aveam cum să schimb nimic şi am fost nevoită să iau totul ca atare şi să accept ceea ce alţii au decis.

A urmat perioada în care au venit sărbătorile de Paşte şi atunci am petrecut în sfârşit momente frumoase deoarece prietenii noştrii din Timişoara împreuna cu minunea lor mică au decis să ne facă o vizită la Chişinău şi să petrecem cu toţii frumos sărbătorile timp de o săptămână care s-a dovedit a fi pănâ la urmă cea mai frumoasă săptămână din 2012.

La sfârşitul lunii aprilie au apărut neaşteptate probleme de sănătatea, care m-au făcut ca timp de peste două luni şi jumătate să nu anticipez că ceea ce avea să fie mai rău abea începea. Când am primit un raspuns aproape îmbucurător de la medic în ziua de vineri fuking 13, aproapele meu, cel pe care l-am ales de bună voie şi nesilită de nimeni să îmi fie aproape la bine şi la rău, mi-a dat vestea că a decis ca noi să divorţăm...Un moment am rămas fără cuvinte. Era cam tot ce puteam să mai pierd pe lumea asta. Niciodată nu mi-am imaginat că va putea fi aşa de crunt. De atunci mă tot gândesc ce m-a durut mai tare, faptul că l-am pierdut? că nu voi mai avea niciodată ceea ce am avut sau că decizia a fost luată fără mine iar eu am fost pusă în faţa faptului împlinit.

La sfârşitul lunii august m-am întors acasă, la Timişoara, în oraşul sufletului meu aşa cum îmi place mie să-l numesc. Ceea ce nu credeam niciodată că se va întâmpla, s-a întâmplat, am rămas ataşată de Moldova prin oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut acolo şi care în timp mi-au devenit prieteni dragi, iar acum de fiecare dată când mă gândesc la ei o fac cu sufletul deschis.

Lunile ce au urmat acasă au fost luni de regăsire de sine, de prietenii reactivate, de admiratul râului Bega până la două din noapte, de concerte, de oameni noi ce mi-au intrat în viaţă şi care mi-au făcut tranziţia uşoară, de pierderea chefului de a trăi, de regăsire a acestuia, de adaptare şi readaptare la un mod de viaţă doar eu cu mine şi cu Zorra. Doamne, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea, cred că nu îmi regăseam liniştea nici în ziua de azi. Dacă Zorra ar începe la un moment dat să vorbească, cred că mi-ar spune "Let it be Mira şi mai taci dracului din gură că m-ai înnebunit".

Eu întotdeauna spun că viaţa este frumoasă atunci când tu ţi-o faci să fie aşa şi că nu trebuie să aştepţi ca ceilalţi să aducă lumină în viaţa ta. Teoria e una şi practica este alta. Dar eu pentru a nu ştiu câta oară am ajuns să spun că nu mai trebuie să mă împotrivesc la ceea ce îmi este scris să se întâmple. Sunt un om puternic, ştiu asta, un om care şi peste probleme trece cu zâmbetul pe buze şi de fiecare dată îşi găseşte puterea de a o lua de la capăt. Dacă am învăţat că pot să merg şi cu baston, cred că pot mult mai mult de atât :)

Ceea ce mi-a adus bucurie în suflet a fost faptul că acest an infect s-a terminat aducându-mi în viaţă oameni care aş vrea să-mi fie mai mult timp aproape chiar şi doar pentru faptul că mă pot face să zâmbesc necondiţionat şi să-mi doresc ca atunci când suntem împreună timpul să se dilate şi să nu mai fiu luată prin surprindere că e ora şapte dimineaţa şi trebuie să plec la servici. Iar că nopţile mi le pierd jucând poker, nu mai contează, întotdeauna mi-am dorit să fac asta fără să mă justific nimănui de ce am stat stins lumina abea la ora 3 dimineaţa.

Din aceste motive enumerate mai sus am declarat că anul 2012 a fost un an infect, un an al deziluziilor şi un an care mă bucur că s-a terminat. Ceea ce mă aşteaptă în 2013 habar n-am, cred că nici nu aş vrea să ştiu, sunt convinsă că având puterea să trec peste 2012 voi putea trece într-un fel sau altul şi peste ceea ce mă va aştepta în 2013.

Welcome 2013

2013 a venit, printre shot-uri de Tequila şi-a făcut şi el apariţia. Ne-a luat puţin prin surprindere pentru că a venit aşa de repede, dar totodată m-am bucurat că m-am scăpat de infectul 2012. Am petrecut alături de prieteni vechi dragi şi prieteni noi alături de care m-am simţit bine.

Am intrat în noul an oarecum cu nostalgie pentru că nu am avut puterea de a-mi face planuri în legătură cu ce o să fac şi cum o să fac. Este o noutate pentru mine deoarece la fiecare sfârşit de an obişnuiam să îmi pun dorinţe pentru ceea ce urmează. Cred însă că asta poate fi şi un lucru bun, deoarece nu mai vreau să sper că totul va fi bine şi că voi avea un an bun. Aşa cum ziceam şi la sfârşit de an, nu vreau decât ca 2013 să fie mai puţin infect decât a fost 2012.

Până acum tot universul meu s-a concentrat pe oamenii din jurul meu, acum însă m-am obişnuit ca totul să graviteze în jurul meu şi în jurul dorinţelor mele. Încă mai am multe de spus şi de făcut şi unul din puţinele lucruri pe care mi le doresc pentru acest an este puterea de a nu mă mai lăsa influenţată de dorinţele celorlalţi. O să mă bucur în continuare de oraşul minunat în care trăiesc, de lucrurile frumoase care se întâmplă în jurul meu şi de toţi prietenii care mă iau ca atare fără să se gândească prea mult la ce am făcut până acum sau la ce o să fac pe viitor.

Eu m-am împăcat cu mine şi cu Mira, am făcut un armistiţiu care sper să dureze cît mai mult şi scăpările unora dintre noi să fie cât mai mici şi mai nedureroase. O să mă strădui ca Eu să preiau controlul şi să nu o mai las pe Mira să facă de fiecare dată doar ce vrea ea, să-i dau din când în când două peste nas şi să-i demonstrez că nu întotdeauna are ea controlul asupra situaţiei :)