Conform studiilor britanice mă transform într-o psihopată

poate îmi fac aşa un tricou ca să se ştie...

Zilele trecute, stând de vorbă cu o mână de prieteni şi câteva shot-uri de tequila, desigur că am ajuns să vorbim şi despre mâncare.  Eu am continuat o vreme să spun ce mult îmi lipseşte pofta de gătit, dar că prepar încă tot felul de reţete din curiozitate. După o vreme, s-au plictisit puţin şi mi-au adus aminte de un studiu şi de ultimele rezultate publicate de Institutul de Psihiatrie din Marea Britanie ce au arătat că persoanele care vorbesc despre mâncare şi bani ascund adevăraţi psihopaţi, care s-ar putea dovedi chiar criminali în serie, sadici cu accese de canibalism sau psihomaniaci depresivi.

Cercetătorii chiar au avertizat asupra pericolelor pe care le prezintă persoanele pasionate să pălăvrăgească ore în şir despre mâncare şi bani, sfătuindu-i pe cei care au în jur asemenea persoane să le evite, mai ales seara şi pe timp de noapte. Potrivit psihologilor, conversaţiile asociate cu boli mentale sunt cele care se construiesc în jurul următoarelor subiecte: banii, mâncarea, băutura, hainele, conspiraţiile, Dumnezeu, sexul şi afecţiunile medicale. Părerea mea este că şi cercetătorii britanici se plictisesc şi câteodată publică tot felul de rezultate bizare ale studiilor lor, care de multe ori sunt demne doar de scenarii de film.

Sau să nu mai vorbesc atâta despre mâncare şi tequila pentru a nu fi catalogată? :)

Contracronometru

Multora dintre noi ni se pare că timpul trece prea repede şi că nu este îndeajuns pentru a face tot ceea ce dorim. Şi totuşi, oricât ne-am dori, acesta nu se va opri în loc. Singura variantă rămâne aceea de a profita cât mai mult şi a trăi cât mai frumos pentru a fi fericiţi. Uneori… nu ai timp pentru prieteni sau familie din cauza faptului că rămâi prea mult peste program la birou şi apoi te simţi mult prea obosit ca să-ţi mai petreci timpul cu ei. Alteori… cauţi un răgaz pentru a petrece câteva ore dintr-un weekend citind, scriind ori făcând orice altceva ce te relaxează şi te trezeşti alergând în toate părţile pentru a face prea multe lucruri, ajungând, într-un final, să te gândeşti că ţi-ai fi putut gestiona altfel timpul din weekend şi simţi că ţi-ai dori să fi procedat diferit.

O astfel de abordare ar fi una greşită, din punctul meu de vedere, iar weekendul, orice am face, va avea tot două zile până la o nouă orânduire. Există aspecte ale vieţii deja orânduite, în timp ce altele depind doar de noi. Viaţa, o cursă contracronometru. Am aflat asta pe parcurs. Nu mi s-a spus niciodată la şcoală sau acasă. Ne petrecem nenumărate secunde, minute, ore şi zile din viaţă în continuu stres şi agitaţie, luăm prânzul „pe fugă”, alergăm pentru a prinde autobuzul şi ne enervăm groaznic atunci când ajungem prea târziu pentru a urca, claxonăm adesea în trafic în speranţa că vom salva câteva momente din ziua respectivă pentru a le dedica altei activităţi… Procedăm astfel uitând faptul că viaţa însăşi este o cursă contracronometru, îndeajuns de complicată.

În această cursă totuşi contează sănătatea, familia, prietenii, iubirea şi fericirea, toate înglobând câte puţin din oricare alte aspecte despre care am putea crede că sunt esenţiale în viaţă. Cu toţii râvnim la o anumită poziţie socială şi la succes profesional, crezând că asta ne-ar face fericiţi. Ne luptăm pentru a ajunge acolo, ignorând de multe ori relaţiile din viaţa noastră şi constatăm pe parcurs ori poate prea târziu că toate contează într-o anumită măsură, şi nu CEL MAI MULT, poate doar cu excepţia iubirii. Chiar dacă avem un serviciu pe care ni l-am dorit întotdeauna, acesta nu poate compensa lipsa oamenilor dragi din jurul nostru, la fel cum familia şi prietenii nu pot suplini dorinţa fiecăruia dintre noi de a avea o viaţă profesională împlinită. Ceea ce trebuie însă dozat cu grijă este echilibrul dintre aceste două lumi importante din jurul nostru.

Urâm ziua de luni, ignorăm zilele de marţi, miercuri şi joi, ca mai apoi să ne bucurăm că a venit ziua de vineri. Dar această zi a venit ca să ce? Timpul trece de la noi, iar noi ne grăbim să-l facem să treacă până în punctul pe care ni-l dorim. Săptămâna aceasta m-am "panicat" luni când mi-am dat seama că nu am planuri pentru weekend...apoi am început să râd de mine şi să-mi dau seama că planurile nu pică din cer, ca să le ai trebuie să ţi le faci...acum este vineri...iar eu mi-am făcut planuri...o să fiu iarăşi hai hui eu cu mine şi cu Mira ca în fiecare alt weekend...ca mai apoi să mă trezesc şi să sper că am avut un vis prelung de câteva luni...

De ce spunem că diferenţa de vârstă este "O barieră pentru fericirea în doi"

În ultima vreme, am tot discutat despre diferenţa de vârstă într-un cuplu şi cât poate fi ea de benefică sau nu. S-au făcut tot felul de studii şi sunt multe păreri pe această temă, iar oamenii, cu cât sunt mai mulţi, cu atât au păreri mai diferite legate de ce înseamnă un număr X de ani între el şi ea.

În viaţa de cuplu nu totul vine de la sine, nu totul merge „ca pe roate”. Trebuie o permanentă adaptare şi o bună gestionare a problemelor ivite. În acest context, cuplul în care există o diferenţă mare de vârstă constituie o situaţie aparte, deoarece aceasta poate genera probleme particulare. Se spune că iubirea nu ţine cont de vârstă. Acest lucru este dovedit de numeroasele familii din societatea modernă, în care diferenţa de vârstă este considerabilă (chiar şi mai mult de 20 de ani). Deşi multe dintre aceste perechi trăiesc aparent fără conflicte şi fără constrângeri, psihologii spun că diferenţa mare de vârstă poate genera probleme serioase într-un cuplu.

Se consideră că unele dintre persoanele atrase de cei mai în vârstă caută afecţiunea părintească de care au fost private în copilărie. Divorţul părinţilor, absenţa fizică sau neimplicarea afectivă a unuia dintre ei, comportamentul rigid sau absenţa căldurii sufleteşti în familie pot determina o imaturitate afectivă şi căutarea unui partener mai în vârstă pentru a suplini lipsurile din copilărie.

O altă situaţie este cea în care la baza întemeierii cuplului stă nevoia de protecţie materială. Se acceptă un partener mai în vârstă, datorită bunăstării materiale oferite. Aceste cupluri care se întemeiază pe o dragoste paternală sau pe interese financiare au puţine şanse de a rezista în timp, clătinându-se la primele dificultăţi apărute.

Ceea ce complică adesea viaţa acestor cupluri ţine de influenţele primite din exterior: faptul că familia nu înţelege, şicanările prietenilor, judecăţile anturajului. De ce se întâmplă aşa? Deoarece un cuplu în care există o diferenţă mare de vârstă este un cuplu atipic, iar orice este ieşit din tipare nu este acceptat uşor de societate. Ţinând cont de diferenţa de vârstă, preocupările fiecăruia pot fi diferite. Un tânăr, plin de energie, are nevoie de libertate şi de trăirea unor momente şi experienţe care uneori pot fi catalogate ca fiind chiar „nebuneşti”. Partenerului adult îi poate fi greu sau imposibil să accepte uneori această nebunie a tinereţii, deoarece convingerile, statutul social sau chiar starea de sănătate îl pot împiedica să împărtăşească preocupările celuilalt. Una dintre problemele cele mai importante, se spune că ţine de starea de sănătate, deoarece înaintarea în vârstă predispune la boli cronice, iar acomodarea partenerului mai tânăr cu o astfel de situaţie poate fi dificilă.

Cu toate acestea, fiecare dintre noi are o limită de vârstă peste care poate trece sau nu, pe care să fie dispus să o accepte, să o ia ca atare şi să spere că sentimentele frumoase vor dura cât mai mult, fiind reciproce. Eu nu sunt omul care să se împiedice de o anumită vârstă, dar mi-am dat seama de-a lungul anilor că ea poate reprezenta o problemă la un moment dat. Atunci când partenerul a fost mai mare cu 7 ani decât mine am spus la început că e ok...atunci când a fost cu 7 ani mai mic decât mine am spus la fel...după un anumit număr de ani însă mi-am dat seama în ambele cazuri că ceva nu este ok şi nu a mai mers. Atunci când scânteia exista, dar mi-am dat seama că acea scânteie avea cu 13 ani mai puţin decât mine, mi-am spus stop, s-a aprins un beculeţ roşu, ceva nu este ok, am ajuns la o barieră peste care nu pot trece...chiar dacă el nu a înţeles de ce...Cred că este vorba de conflictul dintre generaţii care la un moment dat îşi va spune cuvântul..of...de ce noi, oamenii, trebuie să ne complicăm singuri existenţa?  :)

De ce ne place să comparăm?

În timp am observat că nouă, oamenilor ne place să comparăm situaţia X cu situaţia Y şi omul X cu omul Y. Ceea ce am observat este că în general se compară defectele, sau acele însuşiri care sunt considerate de către unii ca fiind defecte. Eu una  nu cred însă în defecte, ele nu există atâta timp cât nu le construim noi, cât nu le lăsăm să capete această valoare în noi înşine. Cum aş putea spune că sunt urâtă când nu mă consider aşa? Cum să spun că ea este mai frumoasă decât mine când fiecare om în parte are frumuseţea lui? Cum să spun că ochii ei sunt mai frumoşi pentru că sunt negrii, pe când ai mei sunt verzi? Cum să fac o astfel de comparaţie, când e de la sine înţeles că sunt două culori diferite?

Cum ar fi dacă am reuşi să vedem în acelaşi timp per ansamblu dar şi în detaliu? Cum ar fi să nu ne mai ghidăm după aparenţe? În primul rând cred că aceste comparaţii pleacă din noi, şi mă refer la acea oglindă care ne arată în alţii ceea ce de fapt ne este greu să vedem în noi. Nu cred că pot să afirm că un soi de flori miroase mai frumoas decât un altul, pentru că e vorba de un miros specific, fiecare e special în felul lui, fiecare are acel ceva. Oricum, tot noi suntem cei care am “creat” comparaţiile, pare a fi un mecanism de apărare, o metodă de a ne ascunde adevăratul eu, de a ne ascunde vulnerabilităţile. Din punctul meu de vedere şi bârfa este o formă de comparaţie. De ce să-i spun omului de lângă mine că este mai bun sau mai puţin bun decât cel de dinaintea lui ? De ce să arunc amărăciune peste cineva nefăcând altceva decât să arunc vorbe goale în vânt?

La fel există şi comparaţiile între generaţii, care de cele mai multe ori mi se par “imposibile”. Cum să compari situaţii diferite, popoare diferite, culturi diferite, epoci diferite, perioade de timp diferite? Cum să mă compar eu cu mama care ea a trecut prin alte situaţii, printr-o altă etapă (diferită de cea actuală) când ea vede lucrurile actuale cu alţi ochi (pentru că are alţi ochi). E ca şi cum aş compara gustul unei portocale cu gustul unui măr…

Am avut şi eu o perioadă în care mă comparam… sunt mai bună decât x, sunt mai slabă decât y…aveam, se pare, nevoie de anumite confirmări, şi până să-mi dau seama de acest lucru, a trecut ceva vreme. Ce e drept nu m-au ajutat prea mult acele confirmări, doar mi-au mângâiat puţin orgoliul meu rebel. Mă minunez în fiecare zi de el (orgoliul) de câte faţete poate să aibă…ne schimbă reacţiile în funcţie de situaţie...iar atunci cand ajung sa-i pronunt numele alături de o "suavă" înjurătură ..." e nasol...sunt la limita de jos, mă agăţ de un simplu fir făcut de un păianjen...

Un an fără prietena mea Simona Tudorache...

26 decembrie 2005...o zi în care ambele eram fericite şi Simona pregătise cina...

Nu ştiu exact care este data la care Simona Dana Tudorache a plecat în anul 2012 dintre noi, dar ştiu că eu pe data de 22 februarie 2012 am primit vestea sfâşietoare că Simona a fost înmormântată cu o zi înainte...a fost o veste cruntă picată ca o lovitură în moalele capului...durerea a trecut dar prietena mea Simona va rămâne întotdeauna în sufletul meu.

Gândurile mele au zburat către sufletul ei de fiecare dată când am văzut o floare frumoasă, un aranjament floral pe care ştiu că ea l-ar fi adorat, de fiecare dată când în viaţa mea au apărut momente frumoase sau mai puţin frumoase. Mi-ar fi plăcut să fie încă printre noi, să-i arăt că nu există iubire adevărată pe lumea asta şi că toate lucrurile frumoase au un sfârşit...dar nu a fost să fie...

Sunt convinsă că o voi revedea la un moment dat, că ea a fost alături de mine de fiecare dată şi sper să nu fi rămas dezamăgită de faptul că nu am avut viaţa frumoasă pe care speram să o am. Că am greşit, că am reuşit să mai şi enervez oameni şi că nu am reuşit să-mi păstrez dragostea vie aşa cum ea spera că o voi face pentru totdeauna...Of draga mea Simona...îmi este dor de tine şi îmi va fi mereu, sper doar ca tu acolo unde eşti să ai o existenţă liniştită...toţi cei care te-am avut aproape ştim că o meriţi...ODIHNEŞTE-TE ÎN PACE DRAGA MEA...

Mega party azi în El Che Club

Ca orice lucru frumos şi şederea lui Sergio Santos în Timişoara are un final, totodată cu asta şi serile noastre frumoase de vineri petrecute în El Che Club. Sunt convinsă că tequila şi distracţie maximă va fi şi de acum înainte, dar va lipsi amprenta "spaniolă" pe care şi-a lăsat-o Sergio Santos asupra noastră, a celor care eram în fiecare vineri acolo ca să ascultăm muzică bună live.

Aş spune acum "mergem înainte pentru că înainte era mai bine", dar risc cu asemenea replică să-mi demasc adevărata vârstă şi "înţelepciune" :) Nu o să fac altceva decât să mă duc, să ascult Hasta Siempre Comandante în varianta lui Sergio, să savurez această seară de vineri, să înregistrez pentru "eternitate" show-ul, să trăiesc ca de obicei momentul ACUM şi să sper că în curând va apărea altceva bun în programul celor din El Che Club...nu de alta, dar stau la 7 minute de club şi nu am nici un chef să îmi schimb locaţia de vineri :)

De ce furăm sărbători când le avem pe ale noastre?

În fiecare an în data de 14 februarie eu mă enervez...nu mă întrebaţi de ce pentru că este de la sine înţeles. Sunt român şi sărbătoresc Dragobetele, nu sunt o furăciune spurcată de import. Valentine's Day este o sărbătoare de import, după cum o arată şi numele său. Alături de Halloween, Ziua Îndrăgostiţilor a intrat în rutina anuală a românilor, care îşi dăruiesc inimioare, trandafiri şi îşi trimit felicitări cu tradiţionala întrebare "Would you be my Valentine?".

Valentine's Day a intrat în viaţa românilor, chiar dacă exista deja o sărbătoare autohtonă dedicată iubirii, pe 24 februarie: Dragobetele. Se pare că Ziua Îndrăgostiţilor a fost mai atrăgătoare, pentru că oraşele se umplu de simboluri ale iubirii pe 14 februarie, iar în Ziua de Dragobete nu îşi amintesc mulţi că este ceva de sărbătorit.

Vouă vi se pare normală promovarea unei sărbători de import în detrimentul uneia autohtone? Credeţi că este mai bine să celebrăm iubirea alături de majoritatea statelor occidentale sau aţi prefera popularizarea Dragobetelui? Credeţi că românii au ceva de pierdut prin adoptarea Valentine's Day sau câştigă o zi frumoasă, dedicată îndrăgostiţilor din jurul lumii? Sau este o zi pe care o sărbătoresc doar din spirit de turmă?

Crazy friday

M-am obişnuit cu ieşiri în oraş şi cu muzică bună. Ieri, după o zi de muncă, m-au aşteptat două cântări pe care nu le puteam rata. Prima parte a serii a fost, again, "Spectacol muzical în trei acte" cu Emil Kindlein susţinut la Librăria Cartea de Nisip. Un spectacol care mă uimeşte de fiecare dată, în mod special prin faptul că mereu este adăugat ceva inedit şi nou. Nu contează numărul de spectatori, nu contează că începe la ora 19, dacă se cântă, atunci se cântă şi punct. În plus se mai presară totul cu o poantă bună şi seara este reuşită. Azi m-am trezit în cap cu piesa "licurici, gâze mici...pui de stele prin urzici..."

A doua parte a serii a fost puţin mai nebună deoarece a însemnat El Che Club, tequila, prieteni, Sergio Santos şi off course, Hasta Siempre Comandante. Odată cu plecarea lui Sergio Santos, o să-mi lipsească serile de vineri din El Che când ascultam live şi într-o interpretare aparte Hasta Siempre Comandante, una din piesele mele de suflet. O să aştept altceva care să mă uimească şi să mă scoată din casă indiferent de temperatura de afară şi de oboseala acumulată în timpul săptămânii.

Sunt totuşi câteva lucruri care reuşesc de fiecare dată să mă uimească într-un club. Unul dintre ele ar fi faptul că nu înţeleg unde sunt părinţii tinerilor de 15, 16 ani care beau bere într-un ritm nebun până la o oră târzie. Partea a doua ar fi că nu înţeleg de ce atunci când un grup de femei iasă singure în oraş pur şi simplu pentru a se simţi bine, bărbaţii din jur implică "agăţatul". Ieşitul seara în oraş nu trebuie să se finalizeze cu asta. Oameni buni, nu toţi în jur gândesc aşa. Mai există printre noi şi persoane care interpretează altfel lucrurile. Persoane care se apropie de felul nostru de a fi, persoane cărora le place să iasă ocazional în oraş însoţiţi de prieteni sau chiar singuri. Chiar dacă suntem singuri, se întamplă asta pentru că vrem, nu pentru că suntem handicapaţi mintali şi adică nu suntem în stare să lipim pe cineva pe lângă noi, şi să-l cărăm permanent, ca pe-o remorcă, prin cluburi.

Atunci când ies în oraş eu cu mine, cu Mira şi cu alte prietene, după un anumit număr de shot-uri, încep să am probleme cu Mira, cea mai rebelă dintre noi trei, care începe să aibe o problemă cu telefonul şi cu mesajele. Of, dar asta este o altă problemă, una mai adâncă de care trebuie să scăpăm cât mai repede pentru că dimineaţa este horror, ceva de genul "who let the dogs out..."