24 de ore de teatru

Nu ştiu ce aţi făcut voi weekend-ul acesta, dar eu una m-am delectat cu Teatrul Studențesc Thepsis și Casa de Cultură a Studenților care au organizat cea de-a XI-a ediție a Festivalului “24 de ore de teatru”, adică 24 de ore de spectacole de teatru, one man show-uri, workshop-uri de teatru, jonglerii, proiecții, dar și concerte. Recunosc că nu am stat chiar 24 de ore la Casa Studenţilor, dar toate piesele şi concertele ce le-am văzut au fost extraordinare.

Chiar pot spune că am vazut piese jucate mai frumos decât la Teatrul Naţional din Timişoara, iar asta a fost incredibil. Trupele studenţeşti de teatru nu au bugete aşa de mari ca restul teatrelor, au bugete compuse din pasiune şi din dorinţa de a prezenta ceva frumos. Nu au bani pentru decoruri, îşi compun singuri decoruri şi se plimbă cu ele prin ţară. Nu au bani pentru costume, vin cu hainele lor de acasă şi nu se supără din cauza asta.

Cine este familiar cu activitatea Thespis ştie că evoluţia festivalului a fost plină de urcuşuri şi coborâşuri, cei 25 de membri ai Thepisului din 2003 au pornit de la o idee şi au ajuns să realizeze un festival care permite accesul gratuit la cultură tuturor categoriilor sociale. A fost frumos să fiu prezentă şi să văd cum timişoreni de toate vârstele au împânzit etajul al doilea al Casei Studenţilor din Timişoara şi au aşteptat chiar şi pe scări deschiderea uşii studioului „Lelu Bihoi” pentru a savura porţia de teatru oferită de festivalul timişorean. Sala s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru amatorii de teatru care s-au adunat la miezul nopţi pentru a viziona primul spectacol al celor „24 de ore de teatru”.

La fel a fost şi sâmbătă seara când a început ultimul spectacol al festivalului...plin de oameni dornici să îşi încarce bateriile cu teatru şi imaginiile oamenilor pasionaţi. Pentru cei prezenţi nu a contat oboseala acumulată în decursul celor 24 de ore...a contat doar încărcătura momentelor frumoase pe care le-am văzut. Eu mă bucur că există oameni ca ei, oameni care ar da totul pentru ceea ce fac...iar noi, consumatorii de rând, ce mai putem spune altceva, decât: FELICITĂRI şi RESPECT THESPIS pentru tot ce faceţi!

Suflet de hârtie

continuare...

De prea multă vreme mă chinui să asamblez un puzzle ale cărui piese se pare că le-am pierdut de-a lungul anilor. Pe masă au apărut piese noi iar cele care s-ar potrivi nu mai sunt de găsit. Frustrant moment. Nu reuşesc să închid spaţiile goale şi tot ce asamblez astăzi mi se destramă la noapte…De ce? De ce nu mai este simplu precum atunci când asamblam vaci şi oi din şapte piese în copilărie? De ce dracu totul trebuie să fie complicat atunci când eşti adult? Cred că mi-ar place să mă întorc la grădiniţă…nici o taină atunci, nici o problemă…totul era simplu şi relaxat. Dacă ţoalele stăteau ca pe gard pe mine atunci pentru că preferam să fac orice altceva decât să mănânc, la fel e şi acum…strâng cureaua o dată pe săptămână…poate la un moment dat o să mă dezintegrez. Iarăşi plouă afară la fel de tare cum plouă şi în sufletul meu…diferenţa este că apa de afară are o explicaţie…pe când picăturile din sufletull meu se pare că nu mai au niciuna. Se poate să vreau eu prea multe de la viaţă şi să nu mă mulţumesc cu ceea ce am…posibil…dar de când faptul că vrei să faci multe în viaţă este un lucru rău? Întotdeauna mi-am dorit multe şi nu m-am lăsat până nu le-am obţinut…acum însă vreau multe, dar nu ştiu ce vreau…m-am săturat de căutare…m-am săturat de aşteptări de la cei din jur şi m-am săturat să îl caut pe el…cine este EL? pe cine dracu tot caut de o groază de ani şi nu mai sunt în stare să găsesc? Îmi forţez limitele la maxim şi simt că nu mai am prea mult timp la dispoziţie. Să fie oare vârsta care să mă facă să gândesc aşa? Habar n-am…Să fie oare organismul meu care se distruge singur? Habar n-am…Nu, nu am mai visat cu Alice de câteva zile, dar în schimb în visele mele a apărut o creatură cu părţi diferite ale corpurilor foştilor iubiţi…Da, este haios la un moment dat să văd ochii primului şi nasul celui de-al doilea…e derutant şi privirea mea rămâne aţintită asupra gurii care este de fapt a celui pe care l-am avut în treacăt şi doar de câte ori am avut eu chef. Totul se reduce la puzzle-uri…cât de ciudată poate să fie viaţa asta şi ce drumuri întortocheate ne aşteaptă câteodată…trăim într-o lume frumoasă dar confuză…ce bizar poate să fie…cine sunt eu de fapt? Care este scopul meu în viaţă? Am veşnic senzaţia că-mi trăiesc viaţa într-un personaj al unui scurt metraj ratat care se încăpăţânează să ia sfârşit…o lungeşte şi o lungeşte la nesfârşit să ridice publicul în picioare…eu oare m-aş ridca să aplaud o astfel de viaţă? Probabil că aş fugi din sală înainte de final că să nu vadă toată lumea cum mi-au dat lacrimile…mda…viaţa mea E pur si muove…ce căcat…o să vină oare ziua în care o să termin de făcut acel puzzle?

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală?  Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.

Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.

Pofta de a te îndrăgosti!

Nu ştiu daca vouă vi s-a întamplat, însă mie mi s-a intamplat… m-am indrăgostit la un moment dat de un simplu zâmbet. Multora poate vi se pare o prostie şi spuneţi că nu v-aţi îndrăgosti doar de un zâmbet, de un gest. O înfăţişare plăcută poate v-ar atrage eventual atenţia. Dar până la iubire… ohoooo e drum lung. Pe altele parcă vă aud spunând că, de la un zâmbet pleacă totul, apoi iubeşti felul de a fi, sclipirea din ochii lui atunci când te priveşte, gesturile pe care le face în preajma ta…

Momentul când ne îndrăgostim este clar. Ne pierdem orice urmă de claritate în gândire şi acţiune. Putem da cu piciorul la tot ce am construit ani de zile pentru a amplifica acest sentiment de om îndrăgostit. Suntem infectaţi de un sentiment puternic şi ne pierdem controlul parţial sau chiar total. În ceea ce priveşte motivul, putem face sute de presupuneri şi sunt mici şanse să aflăm adevăratul motiv, cel situat la nivelul subconştientului. Însă pe moment, când suntem îndrăgostiţi, nu mai contează de ce şi care sunt diferenţele dintre noi. Importantă e trăirea intensă şi am da orice ca aceasta să nu se evapore în eter. Simţim „fluturi în stomac” de fiecare dată când ne gandim la persoana respectivă, iar momentele pe care nu le petrecem împreună sunt pline de aşteptare şi o oarecare tristeţe.

Explicaţia ştiinţifică clasică a îndrăgostitului vine din instinctul nostru de perpetuare a speciei. Avem nevoie de dragoste pentru a ne găsi un partener, pentru a ne întemeia o familie şi pentru a avea unul sau mai mulţi copii. Nu întâmplător, anumite trăsături sunt mai dezirabile decat altele (de exemplu trăsăturile simetrice, care sunt percepute ca fiind un semn al sănătăţii fizice). Atunci când suntem îndrăgostiţi apar anumite modificari neurochimice în creier, care ne dau acea cunoscută senzaţie de fericire, dar duc la alterarea apetitului somnului şi chiar a condiţiei fizice şi stării de oboseală.

A te îndrăgosti de cineva şi a rămâne îndrăgostită sunt lucruri complet diferite. În timp ce majoritatea persoanelor cred că a fost iubire încă de la bun început, a te îndrăgosti e de fapt o notă de abandon şi atracţie sexuala, împreună cu fluturaşii iubirii. A te îndrăgosti e ca un foc şi din păcate exact ca şi focul, nu durează pentru totdeauna. În timp ce nivelul de dopamină şi serotonină se reglează după câteva luni sau ani, depinde de tipul de relaţie, iubiţii vor trebui să găsească moduri de a păstra iubirea în viaţă. De fiecare data când te îndrăgosteşti de cineva, întregul joc al chimiei începe să ia naştere. De la a te îndrăgosti de 2 ori pe lună şi până la iubirea ta care va dura pentru totdeauna, e cale lungă şi o cu totul o altă poveste!

“A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată… “ Ion Minulescu

Suflet de hârtie

continuare...

Să ştii că nu îți iubesc nici calitățile, nici defectele, pentru că nu le cunosc… iubesc omul pe care l-am ştiut în spatele lor și senzația pe care mi-o lasă această iubire plină, plină de dor… un dor care nu mă întristează ci dimpotrivă mă înaripează…nu simt nevoia să te simt aproape …înțeleg doar că mă bucură enorm de mult faptul că tu exiști “undeva” pe lumea asta sau pe cealaltă… și simți că eu mă gândesc la tine… DA, simți! că de fiecare dată când am nevoie de tine îţi faci simţită prezenţa şi mă înconjori cu linişte…Am iubit în toţi aceşti ani de maturitate, sau cel puţin aşa puteam să-mi definesc sentimentele, ca fiind iubire, dar tot la fel de mult am şi suferit. Stau şi mă tot întreb dacă eu am reuşit să înţeleg vreodata oamenii din jurul meu şi în mod special bărbaţii care mi-au ieşit în cale incrucişându-şi destinul cu al meu. Dacă spui ce vrei nu e bine, dacă taci şi spui că nu ai nimic, iarăşi nu e bine. Dai cu pumnul în masă şi eşti instant isterică. Plângi de durere şi ţi se cere să nu mai boceşti atât…de ce pula mea nu se poate să îşi vadă fiecare de soarta lui şi să nu mai încerce să afle toate răspunsurile ? Da, probabil că aşa sunt şi eu, dar am încercat de fiecare dată să văd limita până unde mi se permite să pătrnd în sufletul omului şi apoi m-am oprit. Am tras o înjurătură printre dinţi, mi-am muşcat limba şi mi-am văzut de treabă, nu am insistat până la nesfârşit după un răspuns. Într-un fel a fost amuzant felul în care s-a terminat ultima mea relaţie de durată, am fost pusă în faţa sentinţei fără drept de appel şi oricât de tare am cerut un răspuns nu l-am primit, m-am resemnat şi mă strădui să o iau de la capăt. După atâta vreme însă nu ştiu ce mă doare mai tare, faptul că nu-l voi mai avea pe el niciodată lângă mine sau faptul că el a avut coaiele necesare să dea sentinţa…serios că e amuzant într-o oarecare măsură. Mă uit cu nesiguranţă la viitor şi în secunda următoare îmi spun ce proastă sunt. Am tot ce mulţi şi-ar dori să aibe, am libertatea deplină de a face ce vreau şi cu toate astea eu caut ceva ce nici măcar nu pot defini…Am crezut că îmi vreau un scop, un obiectiv pe care să ştiu că vreau să-l ating, astfel mi-am făcut planuri. M-am apucat de tot felul de proiecte care îmi aduc mulţumire, dar pe lângă toate, eu caut…şi caut…şi habar nu am ce caut. Îmi aduc aminte de bărbatul pe care l-am căutat şi i-am dat târcoale o lungă bucată de vreme, iar atunci când în sfârşit l-am avut aproape, l-am devorat şi l-am alungat din preajma mea…mi s-a spus că îmi place vânătoarea mai mult decât vânatul, pe care atunci când îl prind îl las la o parte…nu ştiu ce să zic, probabil că aşa este, dar acum mi se întâmplă mai des să vreau ceva şi să nu mai am răbdare până pun mâna pe el. Oare aşa o să fac întotdeauna cu toţi din jurul meu ? o să-mi consum energia vânând şi apoi nu o să mai am chef de mâncare ? Da, din păcate tu nu ai avut suficient timp la dispoziţie să vezi cum ai fi reacţionat în anumite împrejurări, poate nu e vina ta…sau poate că este pentru că te-ai înconjurat de aşa oameni. Nu, nu îţi reproşez nimic, aşa cum nu îmi reproşez nici mie. Eu fac eforturi să trăiesc în fiecare secundă momentul acum şi pentru tine acest moment acum durează o veşnicie fără a-l putea delimita de restul timpului…Plouă din nou, iar stropii cad peste mine, cad la fel ca şi lacrimile mele nevăzute de nimeni…picături mari cad fără oprire peste toată realitatea din jur, parcă dorind să spele toţi anii în care am fost departe de tine, iar cu toate astea eu mă simt existând într-un mod miraculos în sufletul tău...

Cu gândul la adolescenţă

Vineri seara m-am simţit ca la 18 ani când nu ratam nici un concert şi nu mai conta că a doua zi mă doare capul. Am fost în DAOS la un concert "rock" care în primul rând m-a făcut să mă gândesc la adolescenţă şi la toate nebuniile făcute atunci. Chiar dacă trupele din program au fost Implant pentru Refuz, Coma şi Altar, recunosc că eu am fost de fapt sa văd şi să ascult trupa Era Ticăloşilor care a cântat în deschidere.

O doamne ce bine mi-am adus aminte de vara lui '96 (sau poate '97, nu mai ştiu) cînd ei au cântat la primul festival de rock de la Lacul Secu şi la miezul nopţii pe o ploaie torenţială urlam cu toţii pe piesa "era ticăloşilor"...plăcut a fost să descopăr că la o distanţă de aproape 17 ani ascultându-i m-am simţit la fel de bine ca atunci. Au adus un suflu nou formaţiei, piese noi (cel puţin pentru mine) şi sound-ul a fost bestial. E adevărat că după trupa a doua, adică Implant pentru Refuz am plecat...nu am mai stat la Coma şi la Altar, am preferat să mă mut cu fetele în El Che să bem tequila, dar acum când stau şi încă mă uit la ştampila de pe mână, zâmbesc...

Am fost la multe spectacole de când m-am întors acasă, dar ăsta a fost primul de aşa natură şi cu aşa sound. Recunosc că m-am simţit un pic în alt film printre cei care încă mai sunt în stare să facă pogo, am îmbătrânit, m-am maturizat, dracu mai ştie, dar a fost super tare şi cu siguranţă un nou început pentru mine! Gândul cel mai amuzant de astă noapte a fost legat de lucrurile pe care le-am făcut în aceşti 17 ani şi de ideea că la un moment dat ajungi tot acolo de unde ai plecat...

Pur şi simplu

Am avut o discuţie foarte interesantă cu o prietenă zilele trecute şi totul a pornit de la o serie de întrebări venite din partea ei.  De ce ne jucăm mereu jocuri stupide şi mincinoase şi ne ascundem după deget întotdeauna intenţiile? Şi cum am putea să n-o mai facem? Cum să facem să nu mai fim afurisiţi fricoşi care se ascund după deget şi după un miliard de scenarii şi să spunem clar, direct şi fix în faţă ce vrem fără să ne fie teamă? De ce suntem educaţi de mici să ne ferim de eşec când ar trebui să fim învățaţi cum să îi facem faţă? Nu de alta, dar e imposibil să nu eşuezi de câteva zeci de ori în viaţă.

Eu i-am spus despre mine că mi-am făcut o agendă cu toate lucrurile pe care vreau să le fac şi să le învăţ, să le simt şi să le gust, să le miros anul ăsta. Şi lista cu lucrurile pe care vreau să le schimb la mine. Şi astea din urmă-s puţine tare, acoperite cu brio de ambele mâini. Nu că aş fi perfectă, ci pentru că nu cred că pot să-mi lepăd pielea veche şi să-mi cresc una nouă într-un an, ci poate-n şapte, sau opt sau nouă. Şi-o iau încet cu paşi mici şi mă schimb în fiecare zi câte-un pic pe furiş ca să nu păţesc ca femeile alea care-şi fac operaţie estetică la nas şi după aceea fac depresie că nu se recunosc în oglindă, deşi sunt mai frumoase ca înainte.

Probabil că discuţia noastră nu a găsit o rezolvare a problemelor, dar primul pas e să fim curajoşi. Să avem curajul să spunem ce vrem, să cerem şi chiar să putem bate din picior ca să primim. Şi mai ales, să avem curajul să ne ridicăm şi să ne scuturăm când nu primim. Aşa cum unii dintre noi pot alege să plece cu spatele drept, fără să facă dramoletă. Fără să mănânce prea mult. Fără vin. Fără ceai. Fără cafea în exces. Uite-aşa, pur şi simplu să schimbăm fiecare câte ceva la noi.

Suflet de hârtie

continuare...

Câteodată sunt întruchiparea răului şi mă enervaţi cu toţii…inclusiv mutra mea mă enervează şi ma seacă de orice fărâmă de răbdare…într-o bună zi o să plec în lume şi o să scap de toate grijile…câteodată nu mă mai suport. Eu cu mine şi cu Mira ne certăm prea rău una cu alta încât să mai putem convieţui împreună…apoi apari tu şi mă faci să uit de toate…de tot şi de toate. Sunt tot mai nervoasă în ultimul timp şi nu ştiu de ce. Nu mai am răbdare, nu mai vreau nimic. Aş vrea să stau toată ziua şi să mă uit la porumbei. Cu cât îi hrănesc mai mult cu atât vin mai mulţi la geam. Cred că sunt un fel de control freak care se pierde în detalii şi nu vrea decât să se simtă util pe lumea asta. Îmi lipsesc mulţi oameni dragi pe care i-am pierdut dintr-un motiv sau altul şi de alţi oameni nu mă pot ataşa chiar dacă vreau. Cred că cer prea mult de la cei din jurul meu. Iartă-mă că de fiecare dată te sun şi ajung la tine la cabinet când sunt la limită, dar trec de la o stare de euforie la una de disperare fără să îmi dau seama şi fără să mă pot controla. Ce să fac? spune-mi tu, care este reţeta? Tu eşti persoana avizată să mă ajuţi…şi te rog, nu îmi mai spune să mă controlez şi să mă regăsesc pe mine, vino măcar de data asta cu ceva nou…m-am pierdut pe traseu şi nici măcar atunci când mă gândesc la El nu mă mai pot calma. La dracu, sunt un pachet de nervi! Tu ce ai face în locul meu? Cum ai reuşi tu să te linişteşti? Cum aş acţiona eu dacă m-aş vedea de la distanţă şi aş fi calmă? Cred că mi-aş da două palme şi apoi dacă nu m-aş calma, mi-aş mai da două…Nu râde, nu-i de glumă. Poate din exterior văzut totul pare hilar, dar nu este, crede-mă, este pur şi simplu trist…atâta tot. Ce aş face dacă aş putea să dau timpul înapoi şi să schimb ceva? Cred că m-aş întoarce cu douăzeci de ani în urmă şi atunci când El a venit la mine la liceu să îmi spună că vrea să ne vedem musai a doua zi nu l-aş mai fi lăsat să plece singur acasă…nu l-aş mai fi lăsat să treacă singur peste acea noapte de vineri. Poate trăiam fericită într-o lume paralelă de cea de acum şi aş fi fost împreună cu el măcar atât cât să apucăm să ne consumăm iubirea unul faţă de celălalt. Cum se face că de fiecare dată ajung la el? de ce ajung de fiecare dată în punctul în care am început să mă simt femeie şi am trecut peste bariera de copil răsfăţat. Oare câţi paşi din drumul meu erau schimbaţi în decurs de douăzeci de ani? Peste ce bucată aş fi sărit? Rămâneam oare în oraşul care nu mi-a plăcut niciodată doar de dragul lui? Am fi plecat amândoi în lume şi am fi încercat să ne creeăm un viitor în doi? Da, atunci eram prea aerieni amândoi ca să ne putem face planuri măreţe. Nu ne gândeam decât cum putem petrece cât mai mult timp împreună. Zău aşa, peste care etapă aş fi sărit oare? Peste care etapă aş fi vrut să sar acum dacă mă gândesc în urmă? Habar n-am…fiecare etapă a fost la momentul respectiv una frumoasă. De ce nu au rezistat mai mult? De unde dracu să ştiu, dacă aflam la timp poate eram în acea etapă şi acum. Întotdeauna am căutat ceva…am căutat răspunsuri pe care nu am fost în stare să le găsesc niciodată. Am minţit, am iubit, am suferit, am sperat, am înşelat, am muncit ca un sclav, am dorit să realizez ceva măreţ şi mai presus de toate am dorit să aflu ce a vrut să îmi spună El a doua zi la ora doisprezece…am vrut o confirmare pe care nu o voi primi niciodată a ceea ce ştiam . Timpul s-a oprit în loc pentru noi în momentul în care am ajuns acasă şi el a plecat spunând că ne vedem a doua zi…îmi pare rău, dar trebuie să plec acum, nu mai pot sta…simt nevoia să mă plimb prin ploaie şi să las picăturile de apă să mă mângâie…nu, nu o să răcesc…şi dacă răcesc…ce se poate întâmpla mai rău de atât? Măcar aşa mi se vor confunda lacrimile de pe obraz cu stropii de apă ce cad necontenit şi poate mă spală de păcate…de marele păcat că dintre toţi care au plecat doar eu am rămas aici să mă lupt în fiecare zi cu mine. Am plecat, vorbim la telefon peste o vreme, poate peste cinci minute, poate peste cinci zile sau poate niciodată…O să strâng cu putere sufletul lui de hârtie în braţe ca să nu mi-l distrugă apa şi pe el…

 

Suflet de hârtie

continuare...

Mă uit pe geam şi nu văd porumbeii, încă nu s-a întunecat de tot afară şi ei tot nu au venit dar fumul meu de ţigare zboară ca vântul afară pe fereastră, parcă ar fi un el şi o ea ce dansează fără oprire…Nu am chef de musafiri astă seară, nu am chef de tine, nu am chef de nimic. Vreau doar să stau eu şi cu mine şi să ne gândim la noi. Eu şi cu mine ne înţelegem perfect, ne stabilim recorduri personale, eu, calitativ, n-am niciun defect, cu mine trăiesc mereu în schimbare. Mă număr pe degete, mă-ntreb şi-mi răspund, mai fac dialoguri cu alţii, cu mine, sar în picioare de bucurie sau stau doar aşezată atunci când sunt tristă, mă înjur ca la uşa cortului şi mă alint cât pot de bine şi de fiecare dată când am nevoie. Pe lângă mine mă linguşesc, vreau totul deodată şi n-accept rebuturi, de mi se spune că mai greşesc, îmi dau dreptate tot mie şi-i iau în şuturi pe ceilalţi. Iubesc şi eu cât pot iubi, mi-e scârbă în schimb de cei ce mă rănesc, nu mă răzbun şi n-aş îndrăznii să o fac, pentru că nimeni nu merită efortul. N-am niciun pact cu Dumnezeu, de El nu mă ating, iar el nu mă atinge, cred doar în mine şi sunt numai Eu şi nicio minune nu mă mai convinge. Îmi spun câteodată că sunt mult prea perfectă, dar mai presus, singurul lucru ce îmi convine e că de-un timp am cam dedus: trăiesc un miracol eu şi cu mine. Sau cel puţin aşa aş vrea să se desfăşoare viaţa mea şi asta să-mi fie percepţia asupra a ceea ce numim noi „viaţă”… De ar fi totul aşa de uşor precum aceste gânduri răzleţe…Oare nu aşa ar trebui să gândim fiecare dintre noi despre relaţia cu noi înşine ? Oameni trişti în jurul meu, oameni care nu se regăsesc pe ei pentru că s-au pierdut de mult pe drumuri ascunse şi chiar de ei uitate…of, ce-ţi pasă ţie…nu mai ai nici o grijă şi eşti întotdeauna doar tu, nemaipăsându-ţi cum este să nu te mai poţi uita în oglindă de teamă să-ţi mai vezi chipul…mi s-a întâmplat de multe ori să nu recunosc ochii ce mă privesc, să nu mai ştiu unde şi când s-a pierdut inocenţa din sclipirea lor şi să nu mai fiu nevoită să le mai arăt în a doua secundă degetul trimiţându-i la dracu…E adevărat că nu mai ştiu când m-am pierdut pe traseu şi care a fost motivul…probabil că am făcut-o câte un pic de fiecare dată când unul dintre voi aţi murit…bine că aţi fost toţi fumători şi am o scuză că m-am reapucat de fumat…vă dau vouă de pomană…gata, mii somn, sunt frântă de obosită…să mă lăsaţi în pace să mă odihnesc în seara asta, nu vă vreau pe niciunul lângă mine…nici pe el, cel viu şi plin de viaţă nu l-am vrut astăzi lângă mine…vreau doar să fiu eu şi cu mine, să închidem ochii şi să adormim instant…să ne trezim dimineaţă şi să plecăm la servici fără nici un gând în cap…da, nu o să uit să hrănesc porumbeii…

Secretul unei relaţii sănătoase

De câteva luni încoace, parcă analizez tot mai intens cuplurile din jurul meu, mai exact, relaţia de cuplu ce s-a închegat între aceste persoane dragi mie. De obicei, ajungem să ne uităm mai atent la detalii atunci când ne confruntăm şi noi cu anumite probleme. Aşa s-a născut următoarea întrebare în capul meu: care este secretul unei relaţii sănătoase în doi? Depinde foarte mult de situaţia în care te afli, dar e clar că în momentul în care te-ai obişnuit mai mult decât era cazul cu statutul de persoană singură, parcă noţiunea de relaţie vine „la pachet” cu cea de sacrificiu. Poate fi o viziune născută din cinism, dar poate fi şi o realitate ignorată de mulţi. Mai bine zis, ignorată de cei prinşi în mrejele amorului crud, la început de drum. Multe dintre persoanele ce au rămas la un moment dat singure ajung să creadă că relaţiile serioase pot reprezenta o adevărată fobie atât pentru bărbaţi, cât şi pentru noi, femeile independente care au aceeaşi viziune (cinică?) asupra tandemului relaţie-sacrificiu. Dar, ce suntem dispuse să sacrificăm?

Desigur că aici părerile sunt împărţite. Dacă întrebi o femeie implicată într-o relaţie stabilă, ea îţi poate răspunde că pur şi simplu dedici timpul tău relaţiei, în speranţa că respectivul partener este „alesul”. Asta este într-adevăr ideea per ansamblu, dar cum rămâne cu celelalte sacrificii? O relaţie te poate face să sacrifici, pe lângă timp, mici plăceri personale (sau mari!) sau sexuale (în cazul în care partenerul nu „gustă” anumite picanterii sau practici erotice). Ştim foarte bine că nu toţi oamenii sunt, spre exemplu, adepţii sexului fără „frontiere”, atunci când vine vorba să-l facă. Oare ca femeie (sau bărbat) ar trebui să renunţi la această plăcere personală din dorinţa de a avea o relaţie? Există printre noi oameni care chiar dacă nu recunosc acest lucru, pun mare preţ pe atracţia sexuală în cuplu. Sau intrăm deja în sfera superficialităţii?

Confuzia din mintea mea parcă tot nu vrea să dispară. Cu siguranţă, fiecare dintre noi îşi doreşte ceva de la o relaţie. Poate un bărbat care să ştie să gătească sau poate unul care să-ţi împărtăşească pasiunile. Trebuie să fim conştiente însă de posibilitatea de a nu întâlni vreodată un bărbat care să corespundă în totalitate criteriilor noastre. Sau poate că lucrurile sunt şi mai simple: pentru cei care contează cu adevărat, te sacrifici. La fel sunt convinsă că există această problemă şi în mintea bărbaţilor din jurul nostru sau chiar de lângă noi. Trăim într-o societate deschisă la minte, sunt şanse mari ca noi, sau o parte dintre noi, să gândim mai liber decât au făcut-o părinţii noştri. Tu câte sacrificii ai făcut pentru relaţia ta? Au meritat aceste sacrificii sau nu?

Suflet de hârtie

continuare...

Unde eşti? De ce nu ai mai venit la mine în ultimile zile? Te-ai supărat că am avut musafiri? Mă tot întreb de ce de fiecare dată când îmi este bine tu nu vii la mine şi tind să cred că eu te chem doar atunci când sunt zbuciumată iar tu nu ai de ales şi îţi faci simţită prezenţa. Oare îţi fac rău pentru că am nevoie doar atunci când sunt tristă…tu vrei să vii la mine în momentele acelea sau eu te atrag spre mine forţat şi cu o stare de disperare pe care tu nu poţi să o refuzi…asta se transformă iarăşi într-o dilemă pentru mine…Oricum, aş vrea să ştii că sunt bine şi într-un fel mi-ai lipsit zilele acestea…nu am avut cui să povestesc că îmi este bine şi am reuşit să mă mai liniştesc…Nu am avut timp să mă mai gândesc la bărbaţii din trecutul meu pentru că mă preocupă cel din prezent. Încep să mă împac cu toate şi să mă descurc eu cu mine aşa cum putem mai bine. Mi-ar place să cred că tu ştii cum sunt oamenii din jurul meu în prezent şi că nu ai nimic împotriva lor…cred că aţi fi putut fi prieteni…măcar de un joc de cărţi şi o bere. Să nu te aştepţi să mă implic prea mult în ceva acum pentru că totuşi nu o pot face, am învăţat să iau lucrurile ca atare şi să nu mai dau chiar totul…ce am câştigat până acum când am fost o carte deschisă? Aproape nimic…îţi simt respiraţia în ureche…de ce nu te arăţi la faţă? Sunt singură acum şi poţi să stai peste noapte aici liniştit…nu trebuie decât să vrei să faci asta…eşti misterios în seara asta şi răsufli un aer rece în jurul meu…sper că ploaia de afară nu are legătură cu tine în seara asta. Când am fost afară nu m-am simţit mângâiată de picăturile căzute din cer. Îţi aduci aminte când mi-ai spus că o lacrimă de-a mea este la fel de dură ca o ploaie de toamnă? Te durea de fiecare dată sufletul să mă vezi plângând, indiferent de motiv…bine ai revenit lângă mine…dacă nu te chemam aşa de insistent nu ai fi venit? De ce ai ochii trişti şi aşa de întunecaţi? O să dispari iarăşi o vreme şi nu o să te mai simt lângă mine? Da, ştiu că ideea de a pierde pe cineva drag e înspăimântătoare din orice unghi ai privi-o. Ştii şi tu că pierderile oamenilor dragi sunt inevitabile la un moment dat, dar pare imposibil să accepţi acest lucru. Fie că pierzi pe neaşteptate sau conştient, pierderea e pierdere şi nimic nu te poate consola. Ce poţi face mai întâi? Să-i spui acelui om drag cât de mult îl iubeşti? Să încerci să te împaci cu tine şi cu ideea de rămas bun? Ce să mai zic, e greu de spus când şi dacă devii vreodată suficient de puternic să treci peste durerea unei pierderi. Dar garantat în acele momente eşti singur. Chiar şi cu o mie de oameni în jur…eşti singur. De fapt, ai cea mai proastă companie din câte există… durerea. Ce e de făcut? Habar n-am…ţi se pare că am gasit eu vreun răspuns ? Probabil că oamenii găsesc soluţii doar atunci când sunt puşi faţă în faţă cu faptul implinit…şi oricât de conştienţi ar fi că ceva rău urmează să se întâmple, niciodată nu vor fi împăcaţi cu ideea. Niciodată! Pentru că niciodată nu există “momentul potrivit” pentru a pierde pe cineva…nu, tu nu m-ai pierdut pe mine…m-ai lăsat doar să-mi mai fac de cap o vreme pe pământ…atât…lasă, nu te întrista, mai rău de atât nu cred că se poate…ce s-ar mai putea întâmpla ? haha, nu fii sinistru şi nu te mai gândi la prostii…strânge-mă în braţe…vreau să dorm…

Femeia de lângă tine

Zi de zi, indiferent dacă este vorba de mamă, prietenă, soție, colegă de serviciu, soră, vecină etc., întotdeauna contează relația cu „femeia de lângă tine”, nu spun că nu contează și cea cu bărbatul, dar nu vreau să intrăm acum în altă poveste, aşa că o lăsăm pe altă dată şi astăzi ne concentrăm doar asupra femeii.  La bază este vorba de menținerea contactului cu atitudinea hrănitoare, nu în mod special maternă, ci mai degrabă primitoare, regeneratoare, care îmbrățișează, mângâie, ascultă și vindecă, este alături de tine și te trimite necruțătoare să îți îndeplinești menirea, să fii cea mai bună „variantă” a ta. Fiecare om are în el totul, însă până ajunge să înțeleagă acest lucru, e bine să armonizeze în el energia feminină și cea masculină și, în primul rând, să le accepte existența în viața lui, indiferent dacă este bărbat sau femeie.

La fiecare pas ai nevoie de „femeia de lângă tine” care să te îmblânzească, să te ajute să simți frumusețea unui gest, să te încurajeze, să te facă să zâmbeşti, să te trezească spre frumusețe și prezență când ai amorțit, ai obosit, te-a luat valul lumii. Va trebui însă să conştientizăm cu toţii o realitate certă, deoarece chiar și o femeie care are grijă de toți și de toate simte nevoia unei încurajări, unei îmbrățișări calde, regeneratoare, chiar și fără cuvinte, a unei alte femei atente și cu sufletul bun. Uneori este suficient un cuvânt, o atingere, o privire care înțelege și spune tot, și este atât de bine!

Ai putea spune că nu ai în preajma ta o femeie care să te inspire, deoarece e specific omului să observe mai ales defectele personalității feminine… Dar, ești sigur(ă) că ai privit cu atenție în jurul tău? Ai avut ochi să vezi aurul ascuns sub poleiala superficială, mondenă, sub masca sau armura de protecție sufletească? Ai știut să îl descoperi, să treci de prima impresie atât de amăgitoare uneori? Te-ai cufundat în oceanul de măreție și frumusețe atât de ascuns în inima ei, necunoscut uneori chiar de ea însăși și ai ajutat-o să se regăsească, regăsindu-te astfel chiar pe tine? Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci ar fi să preţuieşti „femeia de lângă tine”, care îți dăruiește comori chiar fără să știe și fără să știi, prin chiar natura ei, prin felul ei de a fi. Feminin. Frumos. Misterios. Atemporal. Până când o vei regăsi în tine, în inima ta. Acolo de unde nu a plecat niciodată.

Suflet de hârtie

 Stropii de apă au căzut astăzi fără oprire din cer şi eu m-am simţit mângâiată de fiecare dată când o picătură de apă mi-a atins faţa. Umbrela pentru mine a însemnat întotdeauna obiectul cu care puteam evada pe geam de la etaj şi nu ceva care mă putea feri de ploaie. Îmi aduc aminte de momentele în care ajungeai la mine cu şiroaie de apă curgându-ţi din părul tău lung…erai precum Ana lui Manole care ajungea la mine indiferent de vremea de afară. Aş vrea să îţi spun că am găsit un suflet de care m-aş putea apropia, dar nu ştiu cum să o fac…nu am fost niciodată foarte delicată şi am cam spus de fiecare dată lucrurilor pe nume. Ştii şi tu la fel de bine ca mine că tot ceea ce am nevoie acum lângă mine este un suflet viu, un suflet plin de viaţă. Stai liniştit, tu vei rămâne acelaşi, de câte ori voi închide ochii noi vom fi împreună, asta nu va putea nimeni să ne mai fure. Îţi aduci aminte când mi s-a spus care este diferenţa între o fată de douăzeci de ani şi una de treizeci? Cică până la vârsta de douăzeci de ani înjuri „în puii mei” iar când ai ajuns la treizeci îţi permiţi să spui „în pula mea”…haha, da, noi nu suntem bărbaţi să avem organul preaslăvit…dar nu avem nici pui…aşa că ne rezumăm la un joc de cuvinte în funcţie de doza de supărare pe care o avem…amuzant, sau nu? Ce mă poate atrage pe mine la un bărbat? Cum poate începe totul? Exact cum a început de fiecare dată…o ştii şi tu…un zâmbet poate fi suficient. Trebuie să plec, ne vedem mai târziu, ok? Alo, da…sunt acasă, nu de mult m-am întors de la servici. Bun, te aştept, să pregătesc ceva pentru cină? Ok. Nu ştiu cum se întâmplă dar de fiecare dată simt nevoia să fac totul bine, să nu las să se vadă deznădejdea din sufletul meu. Dacă vreau ceva, o spun tare şi răspicat, dacă alţii nu vor ceva ar trebui să o spună la fel. În mintea mea se pot contura scenarii fără sfârşit atunci când încolţeşte ceva. Atenţia mi se poate concentra asupra unui singur cuvânt dintr-o propoziţie dacă acela este cuvântul de care eu am nevoie. Mă bucur că ai ajuns, hai înăuntru, imediat o să fie gata şi cina. Tu ce ai mai făcut? Da, şi eu cred că am aşteptat cu nerăbdare să ne revedem. Vrei şi un vin roşu? merge cu pastele…haha, ştiu când e bun vinul roşu, o ştie toată lumea…dar mai ştiu şi că mâine îmi poate fi rău de la mărar… Lasă că spăl eu vasele mai târziu, ia sticla de vin şi hai în sufragerie…nu te opri, ai buzele aşa de fierbinţi…hai să ne mutăm în dormitor…iar Tu, închide ochii sau du-te la geam să vezi dacă sunt porumbeii acolo…ne vedem dimineaţă…

Cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere

O veche vorbă românească spune că cine nu are un bătrân, să și-l cumpere, dar care se pare că nu prea mai este la modă. Vedem multe articole, emisiuni și luări de poziție în care bătrânii, pensionarii sunt priviți ca o pătură parazită a societății. O categorie de oameni fără de care lumea ar fi un loc mai bun, mai curat și mult mai ieftin de întreținut. Pentru că, nu-i așa, dacă tot trece fericirea prin stomac, putem cântări oamenii după câți bani putem scoate de pe spatele lor.

Vedem bătrâni pe stradă care încearcă să-şi vândă lucrurile adunate într-o viaţă, privim, poate cu dispreţ, trotuarele încărcate de lucruri făcute de ei manual şi nu realizăm de fiecare dată că ei nu doresc altceva decât să îşi cumpere o bucată de pâine sau să îşi plătească întreţinerea la bloc, deoarece pensia mizeră nu le ajunge.

Îmi este dor de bunica mea care a trecut acum un an în lumea celor drepţi şi mă gândesc cu nostalgie la momentele în care aş fi putut măcar să îi dau un telefon, să o întreb dacă este bine, să-i aud vocea caldă şi să mă asigur că totul este OK. Nu am făcut-o din cauza faptului că aș fi nepăsătoare, dar o ştiam acasă şi eram prea prinsă de viaţa mea. Acum aş da orice să îi pot auzi vocea… Aşadar, cine nu are un bătrân, să şi-l cumpere, iar cu timpul, să încerce să devină bătrânul acela care merită căutat şi ascultat.

Suflet de hârtie

Cum se face că atunci când m-am căsătorit, nici prima nici a doua oară nu ai apărut? De ce ai apărut de fiecare dată în momentele mele critice? De ce nu ai avut puterea să mă opreşti atunci când l-am înşelat pe el şi apoi când i-am spus că m-am săturat şi vreau să divorţăm? Toţi cei dragi mie m-aţi lăsat să-mi fac de cap şi să cred că iau deciziile corecte...oare am făcut-o? Însă da, probabil că nu v-aş fi ascultat pe niciunul dintre voi...Acum toată lumea mă întreabă „who the fuck is Alice?”, cred că e perioada în care eşti un pic prea mult lângă mine şi eu mă simt un pic mai mult cam aeriană decât e cazul. Partea amuzantă este că nu eşti tu cel care a greşit cu nimic…nu ai avut niciodată ocazia  să mă dezamăgeşti…ai fi făcut-o oare vreodată? A început să plouă cu stropi mai mari decât lacrimile mele şi sper din suflet că nu sunt lacrimile tale…tu nu ai de ce să plângi…tu te-ai scăpat de toate grijile lumeşti. Pentru tine timpul nu este măsurabil…ai habar măcar că a trecut atâta amar de vreme? Te uiţi la mine că am îmbătranit? Da, cu douăzeci de ani…ani care refuz să-i las să se vadă. În sufletul meu sunt aceeaşi puştoaică neliniştită pe care o cunoşti şi tu…nu, nu cred că o să mă schimb prea curând… s-ar putea ca atitudinea mea să fie singurul lucru care m-a ţinut cu spatele drept şi capul sus până acum. Am încasat fiecare lovitură de parcă aş fi fost o super femeie…ce gând amuzant…sunt şi am fost întotdeauna Mira fucking Poppins…da, acum râd cu lacrimi şi totodată mă tem ca după râsul ăsta să nu concurez cu ploaia de afară…oare ce fac porumbeii…au unde să se adăpostească? O să le las mâncare mai multă pe pervaz dimineaţă…

Suflet de hârtie

finalul capitolului 2...

Dimineaţă…cafea…tutun…tramvai…servici…tramvai…ceai…tutun…aburi în baie…noapte…somn…sau nu, mai bine zis gânduri haotice şi imagini în faţa ochilor. Oare cum ar fi fost viaţa mea dacă nu ar fi cum este acum? Eram în stare să am o viaţă mai bună dacă aş fi luat alte decizii? Probabil că nu. Cu viaţa pe care o am acum însă am aflat că naşpa nu e sfârşitul…că am prieteni lăngă mine şi că încă mai pot face haz de necaz.…că mai pot fi încă cea mai depresivă prietenă în viaţă pe care o poate avea cineva mai ales atunci când vrea să-l înveselească… Ce fac doi depresivi când se întâlnesc? pun ţara la cale şi trec peste toate cu zambetul pe buze, deoarece axioma: noi cu cât suntem mai deprimate cu atât suntem mai amuzante încă funcţionează!...”pomană, cu colivă şi colaci, să ne scăpăm toţi de draci… şi să-i dăm lui petru în gură, mama măsii de cultură… să vă răscoliţi în criptă, că mi-aţi făcut viaţa friptă…” la cine ne-am gândit oare când am scris aşa ceva? habar n-am. În schimb am râs cu poftă, cu lacrimi şi cu sughiţuri până ne-am dat seama amândouă că ne temem de drobul de sare. Asta a fost revelaţia serii: naşpa nu este sfârşitul...naşpa este începutul...eu spuneam că aş vrea să fie naşpa mai rar, nu tot o dată la şapte ani, dar na...cum ţii dat aşa să fie. Cât e ceasul oare? Mihaela a trecut de mult şi cu toate astea eu încă nu dorm…Sigur că îmi amintesc păpuşa din aţe roşii împletite pe care mi-ai dat-o cadou, era aşa de stranie că nu aş fi putut-o uita. Gata, nu mai râd, hai nu te supăra pe mine, ştii bine că mi-a plăcut păpuşa dar recunoaşte şi tu că era cam ciudată J Unde eşti, hai vino te rog în pat, e târziu şi eu trebuie să dorm. Strânge-mă în braţe şi povesteşte-mi ceva frumos…şopteşte-mi la ureche exact cum o făceai pe vremuri…plimbă-mă prin gândurile tale până reuşesc să închid ochii visând frumos…cum ar fi fost oare dacă erai într-adevăr lângă mine şi mă ţineai în braţe? Nu, nu plâng, sunt doar obosită şi îmi lăcrimează ochii…da, încă mint frumos, ştiu…mai fumăm o ţigare?

Suflet de hârtie

continuare...

Aş vrea să dorm dar nu pot…când se întunecă afară deja îmi este teamă să închid ochii pentru că îmi apar în faţă persoane pe care nu le-am văzut de mult…oameni dragi care nu mai sunt de mult lângă mine şi care nu vor mai fii niciodată…decât într-un colţ al sufletului meu răvăşit de probleme…I see dead people…nu doar când închid ochii, îi zăresc câteodată la colţ de stradă cum se uită atent spre culoarea semaforului şi ma îndeamnă să aştept culoarea verde…spune-mi te rog, acesta este oare primul semn că îmi pierd minţile? Nu, seara nu pot să dorm dacă nu îmi beau pastila…şi asta fac de aproximativ cinci ani. Am încercat să nu o mai beau, dar nu reuşesc deloc să mă odihnesc noaptea. Normal că ştiu, cine nu ştie că nu e bine să bei atâta xanax? Şi da, totul a început atunci când am fost diagnosticată. A plecat totul de la neputinţă şi de la atacurile de panică. Cu ce sunt eu de vină că sunt un om bolnav? Nu, nu ştie toată lumea, iar cei care ştiu, marea majoritate îmi sunt aproape şi mă sprijină. Da, persoane dragi mie m-au dat la o parte din cauza bolii, nu pentru că nu aş mai fi acelaşi om ci pentru că ei nu pot face faţă, sunt convinsă de asta. Of, vreau să găsesc un leac, nu, nu bolii, eu nu sunt vraci, vreau să găsesc un leac insomniei şi flesh-urilor ce îmi trec prin faţa ochilor. Spune-mi te rog, mă poţi ajuta cu ceva? Există vreun asemenea leac? Haha, să mă împac cu mine însămi…dacă ai avea habar de când mă chinui să fac asta. În cea mai mare parte a timpului sunt conştientă că lucrurile ce au un început vor avea şi un sfârşit. Când vine noaptea însă este mai complicat să-mi conving şi neuronul meu veşnic răzvrătit de asta…nu mai ştiu ce să fac, pe bune. Bine, vorbim peste două zile, o să încerc să mă detaşez de tot şi de toate şi să mă odihnesc.

În seara asta o să meditez. Poate aşa reuşesc să mă adun şi să mă odihnesc la noapte. Ceai de tei, linişte, lumină difuză şi încerc să nu mă gândesc la nimic…las liniştea să graviteze în jurul meu…Tu ce faci aici? De ce îmi împleteşti codiţe…eşti sigur că vrei să faci asta? Vezi că mi-a crescut mult părul în ultima vreme…gata, nu mă mai mişc, te las să îţi mişti degetele în părul meu…e bine…sigur că îmi aduc aminte că îţi plăcea tot timpul să faci asta…te credeai vrăjitorul ce transformă părul meu bălai în spice de grâu…da, frumoase vremuri…nu, nu te opri, împleteşte-l pe tot şi spune-mi ce ai mai făcut…degetele tale sunt la fel de firave, doar că sunt reci…nu, nu mă deranjează…aş vrea doar să le dau un strop de viaţă, de căldură…aşază-ti palmele pe faţa mea aşa cum făceai când ne întâlneam şi atinge-mi fruntea cu buzele te rog, vreau să te simt aproape…mă simt în siguranţă când eşti lângă mine…Bolen…tu ce faci aici? O doamne…ce s-a întâmplat cu faţa ta, parcă nu mai eşti tu…Sigur că nu mă tem de tine, dar nu ştiu cum te pot ajuta…te-ai întâlnit cu tata? Voi ce dracu faceţi acolo, chef? A tunat şi v-a adunat pe toţi…da, ştiu că mă veţi aştepta cu toţii când voi ajunge acolo…dar vreau să mai stau aici, lasa-ţi-mă în pace, lăsaţi-mă să dorm, gasiţi-va altă ocupaţie, bâzâiţi pe altcineva…măcar câteva nopţi să stau liniştită…Alice, strange-mă în braţe te rog, ştii că mă simt în siguranţă în braţele tale, spune-i te rog lui Bolen să mă lase în pace…nu-l mai vreau lângă mine…vreau să dorm…spune-mi o poveste sau cântă-mi ceva…trezeşte-mă dimineaţă dacă nu aud ceasul…porumbeii trebuie hrăniţi…

Suflet de hârtie

Mă bucur aşa de mult că mâine plecăm spre Berlin să îmi împlinesc în sfârşit visul de a-l vedea pe Marilyn Manson, vai dacă ai ştii ce mult apreciez că ţi-ai făcut timp să mergi cu mine, e aşa de bine că mai reuşim şi noi să petrecem o vreme împreună. Da, e adevărat, în vieţile noastre s-au întâmplat aşa de multe în ultimii ani şi noi nu am reuşit să recuperăm timpul pierdut. Şi dacă aş ştii că ăsta e ultimul drum pe care îl voi face nu mă voi oprii...Tu ce ai mai făcut cum merge treaba? a reuşit vreo nemţoaică să îţi sucească minţile? ei lasă, nu se poate să stai toată ziua doar la lucru şi apoi să ieşi singur în club-uri ca să te întorci tot singur acasă, fii şi tu mai deschis la minte...nu râde măi, nu râde. În seara asta să ieşim? ok, dacă tu vrei...dar să nu uiţi de rog că dimineaţă plecăm devreme. Pereţi albi...fractali...proiecţii...muzică tare...forfotă, toată lumea ţopăie şi se agită de parcă ar veni sfârşitul lumii...doamne fereşte, tu în clubul ăsta ieşi în fiecare săptămână? da, ştiu, noi suntem mai încuiaţi la cap, iartă-mă, dar zeci de ani de comunism stau în spatele nostru...Eşti nebun la cap? ce pastilă bei? cu red bull? te-ai tâmpit de tot...ok, hai să dansăm...pfuuu, aşa o nebunie. Ok, dă-mi şi mie o pastilă şi hai să dansăm...wow, o să ajung la tavan dacă nu mă ţii bine de mână. Muzica asta pe mine mă cam înnebuneşte de cap...nu, nu mai vreau o pastilă. Tu mai poţi? câte pastile şi cât red bull ai băut până acum? vezi că noi peste câteva ore plecăm la drum. Ok, dacă tu spui. Sunt cam obosită, eşti sigur că nu vrei să dormim puţin şi apoi să plecăm cu maşina? eşti în stare să conduci? bun, eu stau în dreapta şi ultimile cuvinte pe care le voi spune sunt "liber dreapta"...aaa, suntem pe autostradă şi nu am dreapta? ok, atunci nu o să zic nimic...nu mai râde...Sunt aşa de curioasă cum o să fie spectacolul, am emoţii de mor, nu-mi vine să cred că în sfârşit o să-l văd în carne şi oase :) băiiii? ce faci? eşti ok?...fuck...sirene...oameni în alb...ce dracu s-a întâmplat?...de ce sunt legată de pat? unde sunt? ce s-a întâmplat? unde este Bolen?...futui...iarăşi nu mai înţeleg nimic...aloooo...mă aude şi pe mine cineva??? mutter...ce faci? de ce eşti aici? unde sunt? îmi spune şi mie cineva ce dracu s-a întâmplat? alooo...cum nu poate să vorbească? voi sunteţi tâmpiţi? nu mă auziţi? ce'i cu voi? cum au trecut trei zile de când este în starea asta? alooo...îmi răspunde şi mie cineva la întrebări? nu mai plânge mama, nu vezi că sunt ok? de ce nu vorbeşti cu mine? cum adică te duci la înmormântare? la a cui înmormântare? aţi înnebunit? Bolen a murit în accident? care accident? ce s-a întâmplat?...Alice...tu ce cauţi lângă mine?...nu, nu mai înţeleg nimic...you know the day destroys the night...night divides the day...fuck, iarăşi am avut un coşmar...of, o zi de luni în care va trebui să mă concentrez prea tare ca să plec la servici...cafea, aburi...fum de ţigare...să nu uiţi să hrăneşti porumbeii...

va continua...

Suflet de hârtie

Bună, nu te-am mai sunat de mult, ce mai faci tu? Te deranjez ? eşti ocupată ? aş vrea să te văd când ai timp, acum chiar am nevoie de tine, nu ştiu exact ce se întâmplă cu mine, dar în ultima vreme gândurile mele sunt îndreptate spre El, spre Alice, spre singurul bărbat care m-a părăsit irecuperabil fără ca eu să vreau asta sau să pot schimba ceva. Săptămâna viitoare? Ok, o să aştept până atunci, revin luni cu un telefon…merci fain…Mă bucur să te văd, nu te’am mai văzut de mult, eşti ok? Ce fac copii? Eu ce fac? Simt că înnebunesc, asta fac…mă trezesc în toiul nopţii gândindu-mă pe rând la toţi bărbaţii din viaţa mea care m-au marcat într-un fel sau altul. Ce s-a întâmplat? Divorţez, asta s-a întâmplat. Nu, de data asta nu a fost dorinţa mea, a fost decizia lui şi eu am acceptat-o. Te laşi că în sfârşit trăiesc singură, m-am obişnuit, nu e asta problema, dar nu înţeleg de ce mă gândesc la toţi pe rând şi în final doar Alice este cel care îmi rămâne în minte. Hai măi, au trecut douăzeci de ani de când a murit şi între noi nu a fost decât o prietenie şi o atracţie maxima, o iubire care nu a apucat să se consume pentru că el a murit. În baza lui mi-am construit tiparele bărbaţilor ce au urmat în viaţa mea şi ochii lui îi caut de fiecare dată în mulţime. Cu primul meu soţ? Nu, nu am mai vorbit de foarte mulţi ani. Ştiu doar că e bine şi mă bucur pentru el. Când ne-am despărţit a fost ok, eu am făcut primul pas pentru că mă săturasem de viaţa noastră împreună şi de toate nemulţumirile care au urmat după primii ani de căsnicie. Aş prefa să nu vorbesc despre el şi despre noi în perioada aia, a fost frumos, a început bine, dar s-a terminat destul de prost…amiabil, dar prost, am vrut mai mult de atât şi în anii ce au urmat am crezut că am, dar până la urmă văd că tot într-un scurt metraj ratat am ajuns. Viaţa cu al doilea soţ? Tumultuoasă, fericită, pasională, bombardată de vicii, într-un fel tristă, dar cel mai nasol este că a fost scurtă. Nu, nu mi-am dorit să fie aşa, credeam că o să dureze la nesfârşit şi speram să fie la fel de frumoasă ca la început. Da, ambii mei soţi au fost bărbaţi focusaţi pe vicii. Ştiu, întotdeauna am atras astfel de oameni, nu degeaba mi se spune „magnet de nebuni”. Dacă în jurul meu sunt zece bărbaţi, pe mine garantat mă va atrage cel mai ciudat dintre ei şi mă voi concentra prin a-l atrage spre mine. Ce aş putea să caut într-o relaţie în care într-un fel sau altul să-mi alin dorinţa de a ajuta, nu este normal să fie aşa. Oamenii ar trebui să mă atragă pentru ce sunt nu pentru a-i ajuta să fie altceva. Vreau să vină dimineaţa în care să mă trezesc cu zâmbetul pe buze şi să spun, wow, ce noapte liniştită am avut. Nu, faptul că mă gândesc mult la El nu mă nelinişteşte, dar mă face într-un fel nerăbdătoare să ajung la el…mii dor să-l văd la geamul meu sau stând cu cana de ceai în mână pe fotoliu lângă sobă. Spune-mi şi mie, voi aveţi habar de ce viaţa este aşa de nedreaptă? De ce căutăm la nesfârşit ceea ce am pierdut cândva şi de câte ori ne este greu ne prindem cu dinţii de momentele frumoase? Dacă nu aş mai vorbi despre El cu oameni care l-au cunoscut, aş începe chiar eu să cred că vorbesc despre un prieten imaginar şi că m-am dilit…hmmm…poate ar fi mai bine să fie aşa, dar nu e, Alice îmi răsuflă lângă ureche de câte ori îmi este greu şi asta mă linişteşte. Dacă era în viaţă? Habar n-am dacă am fi avut o viaţă cu acelaşi drum, dar garantat ar fi fost prietenul meu cel mai bun care era capabil să mă iubească necondiţionat…privirea lui caldă nu o voi uita niciodată…doamne cât era de înalt şi ce mult îmi plăcea să-i prind părul în coadă în vârful capului…chiar dacă nu-mi aduc aminte de nimic de la înmormântarea lui, a fost primul blank din viaţa mea…mi s-a spus că mă uitam spre el şi zâmbeam. Da, aşa e, şi acum de câte ori mă gândesc la el fac la fel. De ce vreau să nu mai visez atât de des cu el? pentru că vreau să-mi văd de viaţă. Să am puterea de a nu compara, de a aprecia oamenii pentru ceea ce sunt şi pentru a nu mă mai întreba de fiecare dată, oare Alice ce părere are despre asta? De-aia, vreau să trec peste…vreau să am aproape un suflet plin de viaţă, nu un suflet de hârtie…un suflet pe care să-l pot păstra lângă mine, nu în mine...cer chiar aşa de mult?

Suflet de hârtie

continuare...

...lasă, o să treacă toate şi vei vedea că într-o bună zi îţi va ieşi în cale cineva care te va iubi şi va rămâne lângă tine, iar El te va veghea de sus şi se va asigura de fiecare dată că eşti bine...cam aşa sunau vorbele psihologului de servici. Ei întotdeauna au un repertoriu de vorbe frumoase pregătite la pachet împreună cu scormonelile din trecut. Relaţia cu mama ta a fost ok? tatăl tău a fost mereu lângă tine? te-ai bătut des cu sora ta? aşa m-am săturat să le spun de fiecare dată răspunsurile...dacă aş putea avem şi acum psihologul de acum 20 de ani nu aş mai pierde timpul cu explicaţiile. Acum este ziuă şi soarele îşi arată razele călduţe, dar eu nu mă pot gândi la altceva decât la visul de aseară...la el şi la cât mi-a lipsit în ultimii 20 de ani. Închid ochii şi îl văd aruncând pietricele în geam ca să ies şi să îl deschid...să-l iau de mână şi să-l trag după mine în casă. Astăzi o să ascultăm muzică şi o să jucăm şeptică românească...da, de data asta o să mă laşi să câştig pentru că nu vrei să mă superi...Ştiu...ştiu că nu te-ai sinucis şi că nu ai vrut să pleci de lângă mine de bună voie...ştiu că ai fost victima nebuniilor tinereţii tale şi a prietenilor tăi...nu, nu este nevoie să îmi repeţi asta...ştiu că nu erai capabil de aşa ceva şi că iubeai lumea asta şi oamenii dragi din jurul tău...Îţi aduci aminte ultimul brad de Crăciun pe care l-am împodobit împreună? a stat doi ani împodobit până s-a transformat într-o pată complet ruginie...nu am avut puterea de a-l despodobi fără tine...îţi simţeam încă degetele pe globuri şi pe îngeraşul din vârf...ce sună? iarăşi am palmele transpirate...of...e telefonul şi trebuie să plec iarăşi la servici. Cât e ceasul? am adormit după ce am fumat şi acum trebuie să plec iarăşi la birou?...fuck...nu mai înţeleg nimic...ce s-a întamplat iarăşi cu mine...să nu uit să hrănesc porumbeii înainte de a pleca de acasă...

Suflet de hârtie

S-a făcut iarăşi seara şi după încă o zi obositoare am făcut o baie fierbinte, am băut un ceai şi m-am pus în pat la somn. Pleoapele s-au închis şi în loc de Moş Ene în faţa ochilor mi-au apărut toate chipurile bărbăţilor pe care i-am crezut la un moment dat ca fiind iubirea vieţii mele. Of, nimic nu poate fi mai trist decât să ajung iarăşi să mă gândesc la asta, la toate momentele în care am sperat că în sfârşit mi-am găsit sufletul pereche căutat de o viaţă. O iluzie copleşitoare că viaţa în doi poate fi frumoasă. Mă ridic din pat şi merg să îmi aprind o ţigare sperând că aceste chipuri se vor evapora odată cu fumul pe fereastră. Niciodată la ora asta târzie la geamul meu nu au apărut porumbeii, dar acum stau şi se holbează toţi la mine de parcă ar aştepta să le dau un răspuns. Oare ce răspuns aşteaptă ei de la mine? Să le spun că mâine nu va ploua şi că va fi vreme frumoasă? Că vor putea zbura fără grijă întinzându-şi în voie aripile? Unul se apropie de geam, vine spre mine de parcă ar vrea să împărţim ultimul fum…zâmbesc şi îi spun noapte bună. Să beau, să nu beau pastila ce mă poate face să adorm fără nici o grijă sau să mai stau câteva minute în faţa televizorului…iarăşi dilemă, iarăşi nu ştiu ce să fac. Îmi aprind încă o tigare. Fumez prea mult, e clar, mi-am dat seama de ceva vreme, dar caut, caut aprig ceva ce de fapt nu am găsit niciodată. Mă uit cum arde tigara şi mă gândesc că de fapt aşa arde şi viaţa mea, fără să mă pot împotrivi. Nu pot pune pauză zilelor. Nu pot derula nici înapoi nici înainte. Aş vrea să fiu precum o casetă pe care să o pot manevra cum vreau. Beau până la urmă pastila roz şi sper să visez frumos la noapte, nu ca aseară şi nici ca acum două nopţi. M-am săturat de personaje bizare şi de nelinişti în toiul nopţii. Vreau să-l visez pe el…pe bărbatul care va sta lângă mine necondiţionat şi care mă vă înţelege din priviri. Înalt, slăbuţ, cu părul în vânt trecând pe lângă noi şi uitându-se ghiduş la mine îmi spune salut. O da, aşa arată un bărbat. Până mai ieri pe toţi în jurul meu îi vedeam băieţi şi nu bărbaţi. Nu puteam să fac nici o diferenţă, acum însă o fac. El este băiatul pe care l-am văzut zile în şir lângă mine în parc însă doar azi am reuşit să îmi dau seama că de fapt el este un bărbat iar eu nu mai sunt fetiţa zglobie ce aleargă pe dealuri. Straniu sentiment, îmi tremură vocea când îi răspund la salut şi îmi transpiră palmele. Vreau să alerg la mama şi să o întreb ce se întâmplă...şi ea avea tot 16 ani când l-a cunoscut pe tata. Ar fi aşa de bine dacă m-aş putea mişca. Gata, hai acasă, lasă-l, a plecat, nu te mai uita în gol, mai venim şi mâine după şcoală în parc…plecăm…zâmbesc şi vreau să se facă mâine…Da, mi-ar face plăcere să ieşim la un suc la fel de mult cum mi-ar face plăcere să mă joc cu degetele prin părul tău. Doamne, de unde au izvorât aşa dorinţe, dacă ar ştii tata nu aş mai ieşi din casă o săptămână şi nici pe geam nu aş putea sări de la etaj chiar dacă aş vrea. Hmmm, sunt prea mare ca să mai sar pe geam cu umbrela…da, ieşim mâine după şcoala la un suc. Ce muzică ascult? Metallica şi exploited…şi tu? Culmea, nici nu mă gândeam că ai putea asculta altceva. Îl aştepţi pe el în parc? Nu-l mai aştepta, îmi pare rău că nu ai aflat încă dar el astă noapte a murit…s-a spânzurat…negru în faţa ochilor, nu se poate. Ne ştim de atâta vreme, au fost atatea luni frumoase... şi ieri am stabilit că azi la 12 ne vedem…îmi pare rău că a trebuit să-ţi spun asta, du-te acasă, nu-l mai aştepta…doamne, m-am trezit iarăşi cu fruntea transpirată şi cu lacrimi pe obraz…l-am visat iarăşi pe el…după 20 de ani…nu pot să cred că iarăşi spre el îmi zboară gândurile...fuck, e numai ora 2…iarăşi îmi aprind o tigare…hai să o fumăm şi pe asta împreună…eu aici şi tu acolo…pe lumea cealaltă aveţi voie să fumaţi? zâmbesc amar…e trist, ia-mă de mână şi strânge-mă cu putere…de ce ai plecat de lăngă mine aşa devreme? Nu e corect, dacă erai aici poate nu mai trebuia să caut zadarnic atâţia ani iubirea…

va urma...

Ce vor femeile

Iubire. Asta vrem. E simplu. Atât de simplu, încât pare foarte complicat. Imaginaţia noastră este prea complexă pentru a accepta simplitatea şi a face din lucruri mărunte poveşti demne de a fi transformate în producţii fără început şi fără sfârşit.  Nu cred că noi ştim mereu când o relaţie merge sau când e pe cale să moară. Începem să avem de multe ori nelinişti, intuiţia ne spune, strigă la noi, într-un fel sau altul. O ignorăm cât putem, împingem inevitabilul cât mai departe, ne agăţăm de speranţe leşinate, poate-poate „îşi va da seama că pe mine mă vrea”. Dar nu, nu există aşa ceva. Dacă te vrea, te vrea şi punct. Dacă te vrea, îţi oferă atenţie acum şi mereu. Dacă te vrea, ţi-o spune. Dacă te iubeşte, te iubeşte şi tu simţi asta. E simplu.

Poate că sunt eu prea prinsă în lumea mea colorată, însă mi-e imposibil să cred că relaţiile sunt împărţite în începuturi dulci şi restul - certuri, stres, oboseală, nervi, gelozii. Cum poate sta cineva într-o relaţie care nu îi oferă linişte, care nu îi aduce zâmbet şi bucurie în suflet? Doar de dragul de a nu fi singur? Mai bine nu. Să mi se spună pretenţioasă, dar ştiu că nu aş putea duce povara unei relaţii în care să fiu singură, în care să cerşesc puţină atenţie şi asta pentru că ştiu şi sper că există şi relaţii frumoase şi senine. Ştiu că există cineva pentru fiecare, acel cineva alături de care să ştii că eşti iubit, cineva care să îţi merite iubirea până la cer şi înapoi.

Am încetat de mult timp să mă mai ascund după deget. Îmi era întotdeauna teamă că, dacă aş fi spus ce simt, ce vreau, de ce am nevoie, îl voi speria pe cel de lângă mine, îl voi supăra şi va dispărea subit. Dacă este să dispară dintr-un motiv sau altul de lângă tine, o va face mai devreme sau mai târziu. Nu are sens. Pentru asta am fost înzestraţi cu grai, să spunem ce avem pe suflet, să cerem, să întrebăm. Nu ajută cu nimic dacă ne apucăm să sperăm că el sau ea ştie, că el sau ea ghiceşte în stele şi gândurile negândite şi nerostite. Nu va şti nimeni niciodată că pe noi ne doare un deget, dacă nu spunem acest lucru.

Vreţi iubire, cereţi iubire, vreţi atenţie, cereţi-o. Aveţi o întrebare al cărei răspuns vă înspăimântă? Atunci puneţi întrebarea, pentru că sunt şanse foarte mari ca răspunsul imaginat să fie doar în capul vostru. Dacă este cumva cel corect, atunci ştiţi unde este uşa. E simplu. Răspunsul este mereu la noi. Întrebarea corectă este dacă putem accepta răspunsul sau ne amăgim cu iluzii?…

Să nu ne mai întrebăm doar ce vor bărbaţii, pentru că şi ei vor acelaşi lucru. Vor să fie iubiţi, vor atenţie. Vor să li se aducă aminte că sunt speciali, la fel ca noi. Când o femeie este tristă, o stea îşi pierde strălucirea. Printre lacrimi va căuta iubire în altă parte. Cu toţii facem acelaşi lucru. Şi aşa o să ajungem în altă poveste. Este atât de simplu…

Cum combaţi eficient mahmureala

Se întâmplă multora ca după o seară în care alcoolul nu a lipsit din meniu, cu siguranţă durerile de cap, senzaţia de moleşeală şi cea de sensibilitate la lumină nu vor întârzia să îşi facă apariţia.

Celor cărora li se întâmplă asta sau au în jurul lor oameni care trec prin astfel de stări, le-aş aminti ce spun nutriţioniştii cum că aceste simptome vor apărea inevitabil după o noapte în care alcoolul a fost „ingredientul” de bază al petrecerii. Medicii oferă câteva soluţii la îndemâna fiecăruia pentru a combate eficient efectele negative ale excesului de alcool.

- Beți cât mai multă apă. Alcoolul are capacitatea de a deshidrata, acesta fiind şi principalul motiv pentru care ne simţim lipsiţi de vlagă şi ne doare capul. Astfel, imediat cum vă treziţi, beţi un pahar mare de apă. Aceasta va accelera eliminarea toxinelor din organism.

- Luaţi o aspirină. Acest medicament vă va ajuta să scăpați de durerile insuportabile de cap. Pentru ca efectul să fie unul mai puternic, este indicat să luaţi această pastilă împreună cu un pahar de apă înainte de a merge la culcare. Dacă aţi omis acest aspect, luaţi aspirina imediat ce vă treziţi.

- Ceaiul verde îndepărtează mahmureala mult mai repede decât o ceaşcă de cafea tare. Această băutură se prepară din următoarele ingrediente: trei linguriţe de ceai verde, sucul unei lămâi, o linguriţă de miere şi 500 mililitri de apă fierbinte, care a fiert timp de un minut. Băutura se infuzează cinci minute şi apoi se bea.

- Luaţi vitamine din complexul B. Alcoolul elimină aceste vitamine din organism, apărând astfel starea de oboseală accentuată. Dincolo de comprimate, vitaminele pot fi luate din broccoli, iaurt, laptele de vacă, ouă, pâinea integrală, cerealele integrale, din peşte şi nuci.

- Evitaţi să beţi cafea. Această băutură îngustează vasele sangvine şi măreşte tensiunea. În cazul în care sunteţi un băutor înrăit de cafea, puteţi să beţi o singură ceaşcă, dar numai după ce aţi băut paharul cu apă.

- Mere şi banane. Mâncați mere pe stomacul gol, imediat cum v-ați trezit, sau preparaţi-vă un milkshake cu banane şi miere. Bananele ajută la calmarea stomacului şi compensează deficitul de magneziu şi potasiu, minerale ce au fost eliminate de organism din cauza excesului de alcool.

Poate este prea mult spus „exces de alcool” ca să ai aceste stări, dar nu am vrea să-i vedem pe cei din jurul nostru când au o dimineaţă mai „dificilă” atunci când au petrecut în weekend. Cel mai bine ar fi să ştim ce anume să le recomandăm pentru a trece mai uşor peste aceste momente. Un sfat bun în locul unui reproş de genul „ţi-am spus eu”. a

Vreau să vină primăvara

Nerăbdarea mă face să-mi doresc ca timpul să zboare şi să mă trezesc într-o dimineaţă de aprilie cu un soare călduţ bătându-mi în geam şi cu cântecul rândunelelor la balcon, iar porumbeii ce mă aşteaptă în fiecare dimineaţă la geam par şi ei mai veseli de când nu mai sunt aşa de multe grade cu minus în termometre.  Planurile pe care mi le-am stabilit pentru viitor mă incită atât de tare, încât stau ca pe ace în perioada aceasta.

Vreau să treacă timpul fără a recunoaşte că el trece de la mine şi nu se va mai întoarce niciodată. Aşa e firea omului când îşi doreşte ceva, aşteptăm cu nerăbdare să ajungem în punctul dorit. Am noroc că a venit luna martie, o lună care a fost întotdeauna frumoasă pentru mine şi plină de evenimente. Mă aşteaptă momente de care nu ştiu dacă o să mă mai pot bucura ca în alţi ani atunci când îi aveam pe toţi cei dragi lângă mine, dar, într-un fel sau altul, o să trec cu bine peste toate. Până acum am trecut cu bine peste ziua de 2 martie, aşteptând ca şi peste celelalte zile din lună să trec la fel.

Zilele acestea chiar am simţit un aer primăvăratic. Un vânt călduţ, un ghiocel rătăcit în faţa blocului, oameni pe stradă fără fulare sau căciuli, oameni nerăbdători ca mine să scape de cojoace şi de factura la întreţinere pe timp de iarnă. Cu toate astea dimineaţa când ies cu Zorra afară să ne plimbăm ne întâmpină un aer rece la ieşirea din bloc...E adevărat că mă gândesc cu nostalgie la toate lalelele pe care le-am semănat în curte şi de care primăvara aceasta eu nu o să mă mai bucur ci o va face altcineva...măcar lalelele sunt alb-violet şi vor menţine o bucată din spiritul Timişoarei în curtea casei...O lună frumoasă vă doresc vouă la fel cum îmi doresc şi mie. O nouă primăvară care să ne readucă la viaţă la fel cum face şi natura din jurul nostru de fiecare dată.

Când vreau ceva, pun presiune

Nu este o noutate pentru mine că atunci când doresc ceva de la cineva am obiceiul de a pune presiune. Nu doar societatea pune presiune pe guvernanţi sau pe autorităţi, dar şi noi oamenii de rând atunci când dorim ceva, din nerăbdarea de a obţine acel ceva ajungem să punem presiune.

Îmi place să vorbesc despre răbdare ca despre o virtute spirituală, dar nici măcar eu nu reuşesc de fiecare dată să o am oricât de mult mi-aş dori să fie aşa. În capul meu încolţesc tot felul de idei care stau o vreme la copt şi apoi încolţesc transformându-se rapid în "vrejul de fasole". Îmi trăiesc perioada în care vreau multe, le vreau rapid şi nu mai am răbdare până la momentul în care o să le obţin. Partea bună de data asta e că atât eu cu mine cât şi Mira suntem la fel de nerăbdătoare...măcar pe tema asta nu ne mai certăm :)
Şi apropo...simt nevoia să îmi fac o freză rasta pentru a-mi îndeplini un vis mai vechi abandonat aproape în faşă :)

Pentru că vreau şi pot

Îmi beau cafeaua în linişte astăzi. Şi tot în linişte scriu. Pentru prima dată nu am pornit în surdină niciun fel de muzică. Mi-am luat la rând toate ideile schiţate de câteva zile şi m-am apucat să scriu.  După o lungă perioadă în care m-am uitat la filme, am citit, am ieşit în oraş, m-am distrat, am cunoscut oameni noi şi mi-am făcut un pic de ordine în viaţă, mă aşteaptă o săptămână liniştită. De fapt o să am o săptămână liniştită, pentru că am nevoie de una anume aşa. Încerc să fiu zen şi să nu mă mai enervez din orice şi mai ales să ştiu să spun NU, dacă nu îmi este bine. Am început să las la o parte muzica celor de la Disturbed şi Godsmack, trecând pe o muzică mai pozitivă cum ar fi Damian Marley :)

Aseară în unul din serialele la care mă uit a fost o situaţie asemănătoare cu ce am trăit eu zilele trecute, atunci când am realizat că oamenii din jurul tău te pot răni intenţionat sau nu, dar o fac. Şi am înţeles că nu trebuie să le găsim scuze celor din jur când greşesc, când sunt mitocani şi sar calul sau când au grijă să te rănească ca să le fie lor bine. Oamenii cărora nu le pasă de tine nu au ce căuta lângă tine. E de la sine înţeles şi teoria o ştim cu toţii. Iar mie, da, mie mi-a luat destul de mult timp să înţeleg asta, dar cred totuşi că e mai bine mai târziu decât niciodată. Ca să îmi încarc bateriile aseara m-am uitat, again, la Hair...nu ştiu exact de ce, dar filmul ăsta îmi dă întotdeauna o tentă pozitivă la starea de spirit...Aşa că îmi doresc o perioadă cât mai lungă în care să îmi pot bea cafeaua în linişte şi motive suplimentare să prepar cina cu zâmbetul pe buze.

O zi de 2 martie reuşită

A trecut şi ziua de 2 Martie din 2013...înseamnă ca am mai adăugat un an în portofoliu şi o serie de experienţe noi. Timp de 1 an am adunat o mulţime de experienţe, în mare parte nu prea strălucite, dar asta e, am reuşit să-mi promit mie  anul ăsta de ziua mea că voi intra într-o nouă vârstă privind în faţă şi străduindu-mă să iau totul ca atare, să nu mă mai implic în anumite aspecte aşa cum am făcut-o până acum şi să mă pun pe mine pe primul loc.

Ziua de 2 martie m-a găsit alături de prietenele mele dragi, petrecând, desigur că în El Che Club şi încercând să ne simţim cât mai bine. Se pare că am reuşit să facem asta şi am petrecut o noapte de vineri frumoasă distrându-ne aşa cum ştim noi mai bine. Am trecut într-o etapă nouă, am făcut lucruri pe care în mod normal nu le-aş fi făcut, dar a fost bine. Mi-am dat seama că pot face lucruri care să mă pună pe mine în prim-plan şi să-mi dea un sentiment tare plăcut.

Am primit multe mesaje cu urări de bine care m-au bucurat, mi-au confirmat că am mulţi prieteni alături, chiar dacă nu fizic, dar moral. Am vrut ceva, am cerut şi am primit...a fost frumos :) Am ajuns dimineaţa acasă realizând că mai am multe de făcut şi că viaţa merge înainte şi nu oricum, dar frumos :) Cred că eu cu mine şi cu Mira am făcut un pact şi o vreme de acum înainte vom încerca să ne descurcăm cu tot ce ne apare în cale, împreună şi nu fiecare cum o taie capul :) am plecat împreună într-o nouă călătorie pe care sperăm să o ducem la capăt aşa cum se poate mai frumos...