luni, 18 martie 2013

Suflet de hârtie


continuare...

Unde eşti? De ce nu ai mai venit la mine în ultimile zile? Te-ai supărat că am avut musafiri? Mă tot întreb de ce de fiecare dată când îmi este bine tu nu vii la mine şi tind să cred că eu te chem doar atunci când sunt zbuciumată iar tu nu ai de ales şi îţi faci simţită prezenţa. Oare îţi fac rău pentru că am nevoie doar atunci când sunt tristă…tu vrei să vii la mine în momentele acelea sau eu te atrag spre mine forţat şi cu o stare de disperare pe care tu nu poţi să o refuzi…asta se transformă iarăşi într-o dilemă pentru mine…Oricum, aş vrea să ştii că sunt bine şi într-un fel mi-ai lipsit zilele acestea…nu am avut cui să povestesc că îmi este bine şi am reuşit să mă mai liniştesc…Nu am avut timp să mă mai gândesc la bărbaţii din trecutul meu pentru că mă preocupă cel din prezent. Încep să mă împac cu toate şi să mă descurc eu cu mine aşa cum putem mai bine. Mi-ar place să cred că tu ştii cum sunt oamenii din jurul meu în prezent şi că nu ai nimic împotriva lor…cred că aţi fi putut fi prieteni…măcar de un joc de cărţi şi o bere. Să nu te aştepţi să mă implic prea mult în ceva acum pentru că totuşi nu o pot face, am învăţat să iau lucrurile ca atare şi să nu mai dau chiar totul…ce am câştigat până acum când am fost o carte deschisă? Aproape nimic…îţi simt respiraţia în ureche…de ce nu te arăţi la faţă? Sunt singură acum şi poţi să stai peste noapte aici liniştit…nu trebuie decât să vrei să faci asta…eşti misterios în seara asta şi răsufli un aer rece în jurul meu…sper că ploaia de afară nu are legătură cu tine în seara asta. Când am fost afară nu m-am simţit mângâiată de picăturile căzute din cer. Îţi aduci aminte când mi-ai spus că o lacrimă de-a mea este la fel de dură ca o ploaie de toamnă? Te durea de fiecare dată sufletul să mă vezi plângând, indiferent de motiv…bine ai revenit lângă mine…dacă nu te chemam aşa de insistent nu ai fi venit? De ce ai ochii trişti şi aşa de întunecaţi? O să dispari iarăşi o vreme şi nu o să te mai simt lângă mine? Da, ştiu că ideea de a pierde pe cineva drag e înspăimântătoare din orice unghi ai privi-o. Ştii şi tu că pierderile oamenilor dragi sunt inevitabile la un moment dat, dar pare imposibil să accepţi acest lucru. Fie că pierzi pe neaşteptate sau conştient, pierderea e pierdere şi nimic nu te poate consola. Ce poţi face mai întâi? Să-i spui acelui om drag cât de mult îl iubeşti? Să încerci să te împaci cu tine şi cu ideea de rămas bun? Ce să mai zic, e greu de spus când şi dacă devii vreodată suficient de puternic să treci peste durerea unei pierderi. Dar garantat în acele momente eşti singur. Chiar şi cu o mie de oameni în jureşti singur. De fapt, ai cea mai proastă companie din câte există… durerea. Ce e de făcut? Habar n-am…ţi se pare că am gasit eu vreun răspuns ? Probabil că oamenii găsesc soluţii doar atunci când sunt puşi faţă în faţă cu faptul implinit…şi oricât de conştienţi ar fi că ceva rău urmează să se întâmple, niciodată nu vor fi împăcaţi cu ideea. Niciodată! Pentru că niciodată nu există “momentul potrivit” pentru a pierde pe cineva…nu, tu nu m-ai pierdut pe mine…m-ai lăsat doar să-mi mai fac de cap o vreme pe pământ…atât…lasă, nu te întrista, mai rău de atât nu cred că se poate…ce s-ar mai putea întâmpla ? haha, nu fii sinistru şi nu te mai gândi la prostii…strânge-mă în braţe…vreau să dorm…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu