vineri, 8 martie 2013

Suflet de hârtie



Bună, nu te-am mai sunat de mult, ce mai faci tu? Te deranjez ? eşti ocupată ? aş vrea să te văd când ai timp, acum chiar am nevoie de tine, nu ştiu exact ce se întâmplă cu mine, dar în ultima vreme gândurile mele sunt îndreptate spre El, spre Alice, spre singurul bărbat care m-a părăsit irecuperabil fără ca eu să vreau asta sau să pot schimba ceva. Săptămâna viitoare? Ok, o să aştept până atunci, revin luni cu un telefon…merci fain…Mă bucur să te văd, nu te’am mai văzut de mult, eşti ok? Ce fac copii? Eu ce fac? Simt că înnebunesc, asta fac…mă trezesc în toiul nopţii gândindu-mă pe rând la toţi bărbaţii din viaţa mea care m-au marcat într-un fel sau altul. Ce s-a întâmplat? Divorţez, asta s-a întâmplat. Nu, de data asta nu a fost dorinţa mea, a fost decizia lui şi eu am acceptat-o. Te laşi că în sfârşit trăiesc singură, m-am obişnuit, nu e asta problema, dar nu înţeleg de ce mă gândesc la toţi pe rând şi în final doar Alice este cel care îmi rămâne în minte. Hai măi, au trecut douăzeci de ani de când a murit şi între noi nu a fost decât o prietenie şi o atracţie maxima, o iubire care nu a apucat să se consume pentru că el a murit. În baza lui mi-am construit tiparele bărbaţilor ce au urmat în viaţa mea şi ochii lui îi caut de fiecare dată în mulţime. Cu primul meu soţ? Nu, nu am mai vorbit de foarte mulţi ani. Ştiu doar că e bine şi mă bucur pentru el. Când ne-am despărţit a fost ok, eu am făcut primul pas pentru că mă săturasem de viaţa noastră împreună şi de toate nemulţumirile care au urmat după primii ani de căsnicie. Aş prefa să nu vorbesc despre el şi despre noi în perioada aia, a fost frumos, a început bine, dar s-a terminat destul de prost…amiabil, dar prost, am vrut mai mult de atât şi în anii ce au urmat am crezut că am, dar până la urmă văd că tot într-un scurt metraj ratat am ajuns. Viaţa cu al doilea soţ? Tumultuoasă, fericită, pasională, bombardată de vicii, într-un fel tristă, dar cel mai nasol este că a fost scurtă. Nu, nu mi-am dorit să fie aşa, credeam că o să dureze la nesfârşit şi speram să fie la fel de frumoasă ca la început. Da, ambii mei soţi au fost bărbaţi focusaţi pe vicii. Ştiu, întotdeauna am atras astfel de oameni, nu degeaba mi se spune „magnet de nebuni”. Dacă în jurul meu sunt zece bărbaţi, pe mine garantat mă va atrage cel mai ciudat dintre ei şi mă voi concentra prin a-l atrage spre mine. Ce aş putea să caut într-o relaţie în care într-un fel sau altul să-mi alin dorinţa de a ajuta, nu este normal să fie aşa. Oamenii ar trebui să mă atragă pentru ce sunt nu pentru a-i ajuta să fie altceva. Vreau să vină dimineaţa în care să mă trezesc cu zâmbetul pe buze şi să spun, wow, ce noapte liniştită am avut. Nu, faptul că mă gândesc mult la El nu mă nelinişteşte, dar mă face într-un fel nerăbdătoare să ajung la el…mii dor să-l văd la geamul meu sau stând cu cana de ceai în mână pe fotoliu lângă sobă. Spune-mi şi mie, voi aveţi habar de ce viaţa este aşa de nedreaptă? De ce căutăm la nesfârşit ceea ce am pierdut cândva şi de câte ori ne este greu ne prindem cu dinţii de momentele frumoase? Dacă nu aş mai vorbi despre El cu oameni care l-au cunoscut, aş începe chiar eu să cred că vorbesc despre un prieten imaginar şi că m-am dilit…hmmm…poate ar fi mai bine să fie aşa, dar nu e, Alice îmi răsuflă lângă ureche de câte ori îmi este greu şi asta mă linişteşte. Dacă era în viaţă? Habar n-am dacă am fi avut o viaţă cu acelaşi drum, dar garantat ar fi fost prietenul meu cel mai bun care era capabil să mă iubească necondiţionat…privirea lui caldă nu o voi uita niciodată…doamne cât era de înalt şi ce mult îmi plăcea să-i prind părul în coadă în vârful capului…chiar dacă nu-mi aduc aminte de nimic de la înmormântarea lui, a fost primul blank din viaţa mea…mi s-a spus că mă uitam spre el şi zâmbeam. Da, aşa e, şi acum de câte ori mă gândesc la el fac la fel. De ce vreau să nu mai visez atât de des cu el? pentru că vreau să-mi văd de viaţă. Să am puterea de a nu compara, de a aprecia oamenii pentru ceea ce sunt şi pentru a nu mă mai întreba de fiecare dată, oare Alice ce părere are despre asta? De-aia, vreau să trec peste…vreau să am aproape un suflet plin de viaţă, nu un suflet de hârtie…un suflet pe care să-l pot păstra lângă mine, nu în mine...cer chiar aşa de mult?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu