Suflet de hârtie

poveşti nemuritoare...

Plutesc între două lumi şi în capul meu se învârt poveşti pe care nu mai pot să le deosebesc între realitate şi ficţiune...o bucată de aici, una de dincolo, un personaj real, unul imaginar, un vis răzleţ în miez de zi şi un pachet de ţigări fumat în miez de noapte. Nu ştiam că la vârsta asta mai sunt în stare să ascult poveşti, dar acum sunt în stare chiar şi să spun poveşti...a fost odată ca niciodată un pici de om cu suflet mare care nu a făcut rău nimănui şi a ajutat pe toată lumea. Necuvântătoarele au fost prioritare şi orice suflet care a avut nevoie de ajutor l-a primit...Au trecut anii şi piciul a crescut...s-a maturizat, s-a îndrăgostit, a pierdut oameni dragi, a primit alţii în viaţa lui...a dat uitării lucrurile neplăcute, a visat cu ochii deschişi şi a încercat să nu depăşească limitele, dar totodată a călcat mereu afară din pătrat făcând orice pentru a-şi îndeplini visele nu foarte măreţe, dar care au fost personale chiar dacă erau pentru ceilalţi considerate ca fiind nebuneşti...De câte ori a crezut că a pierdut tot, a apărut ceva nou care nu l-a lăsat să se piardă pe traseu. A ajuns să trăiască într-o lume frumoasă în care gândurile prindeau contur făcând ca totul în jur să fie frumos...Ca în orice altă poveste cu căpcăuni şi în povestea noastră a apărut spânul care a dărâmat toate zidurile din jur făcând ca piciul să înceapă cu paşi nesiguri să se descurce singur printre oamenii răi din jur...Persoanele dragi plecate de mult pe alte tărâmuri i-au stat şi de aceasta dată  aproape şi l-au îndemnat să facă ce e mai bine pentru el, apoi chiar dacă nu au reuşit să facă asta întotdeauna măcar au încercat să îi îndrume paşii şi să-l ajute să ocolească obstacolele....un aer prea cald afară pentru perioada asta a anului, o atmosferă tensionată pe stradă, o muzică în căşti mult prea stridentă fac în continuare ca piciul noastru să fugă de tot şi de toate, să se refugieze în cărţile lui Palahniuk şi în personajele bizare ce îi apar în faţa ochiilor...aşteptând sfârşitul...care sfârşit? ce înseamnă sfârşitul? ce este dincolo de el? Am fost ameninţaţi de prea multe ori din frică cu sfârşitul lumii şi am ajuns să nu mai înţelegem nimic din el...a devenit banal, mai banal decât bancurile cu salamul de soia de pe vremea lui ceaşcă...Nu caut fantome din lumea de dincolo şi nu vreau ca cei de dincolo să trăiască ancoraţi prin mine în lumea de aici...Perspectiva viitorului n-ar fi mare lucru dacă ea s-ar reduce la terminarea, fie chiar şi în condiţii glorioase, a dramei terestre. Cineva a pus în inima noastră gândul veşniciei, El fiind singurul în măsură să ne satisfacă, în mod ideal, dorinţa aceasta, prin prezenţa Sa imediată şi permanentă...cine este EL? am spus că de EL nu mă ating deocamdată, constat însă că mă apropii cu paşi repezi de el şi fac eforturi să-l ating, să-l simt, să văd că mă bagă şi pe mine în seamă, să-l întreb de ce?...aşa e, nu vorbesc despre mine...vorbesc despre piciul nostru aiurit din poveste...

Suflet de hârtie

continuare...

A înflorit iarăşi liliacul la geamul meu şi tot ce pot să fac este să mă bucur de mirosul lui de la distanţă. Pe mine şi pe el ne desparte un geam peste care de data asta nu pot să sar şi o uşă de metal prin care nu pot să pătrund deoarece vecinii binevoitori au schimbat lacătul şi au uitat să îmi dea o cheie…Nu, nu te gândi că aş fi putut spune ceva mai amuzant de atât…chiar nu e…La Popa Şapcă am fost doar în vizită de lucru în facultate, dar acum uitându-mă la liliacul din faţă îmi imaginez cum se uită deţinuţii în direcţia Iulius Mall…aşa, şi ce? Eu sunt de vină că ei au ajuns acolo? Că au furat, au violat şi chiar au omorât? Slavă domnului, fiecare îşi duce crucea lui şi îşi asumă toate lucrurile făcute…de voie, de nevoie…mai contează de ce o facem? Şi eu îmi asum faptul că atunci când tu ai murit te-am umplut de liliac şi nu mă puteam dezlipi de mirosul lui…Nu, atunci nu m-am gândit că va fi un miros ce mă va urmări o viaţă…doream doar să nu vin cu mâna goală la tine şi să am în ce-mi ascunde ochii plini de lacrimi…asta e, a fost vremea liliacului şi liliac a rămas…nu-ţi face griji, ştii că violetul oricum este culoarea  mea preferată…Cu excepţia trandafirilor, nu cred că există altă floare atât de frumoasă şi de parfumată ca liliacul. Dintre cele două minuni de plante, liliacul are o aromă mai puternică, ce este purtată la distanţe mari de câtre vânt...îmi place să cred că ajunge şi la tine…Să ajungi la Caraşova la festivalul liliacului o dată, rămâi o viaţă cu mirosul de liliac în suflet… Din păcate, liliacul nostru drag înfloreşte doar câteva săptămâni în timpul primăverii…aşa a fost să fie când tu ai murit, să am curtea plină de liliac şi să îţi aduc şi ţie pentru a-mi şterge din nas mirosul de bronz cu care îţi erau vopsite unghiile…vreau să îmi alung liliaul din minte şi trec de la una la alta, dar îţi aduci aminte când am primit acel mesaj de la amicul meu “punkistul” pe care rockerul din tine nu l-a plăcut niciodată, şi mi-a scris că se sinucide? Da, măi, m-am dus dimineaţa la el şi l-am găsit inconştient. Lucra în armată omul şi vezi doamne să nu afle şefii ce a făcut el părinţii lui nu am chemat salvarea…lasă că i-am turnat pe gât doi litrii de apă caldă şi a început să-şi revină. Nu râde, tu nu vezi în ce situaţii reuşesc să mă bag? Why me? Nu mă mai sunaţi pe mine dacă vreţi să vă sinucideţi…nu de alta, dar eu vă salvez fraţilor, eu nu pot să vă las să muriţi, pe bune…chinuiţi-vă şi voi pe lumea asta aşa cum o fac şi eu, nu fiţi laşi…zău aşa…Of Alice, tu de ce nu m-ai chemat atunci? De ce nu ai strigat peste deal la mine că te-aş fi auzit la fel de bine cum nu mă mai pot uita acum pe geamul casei mamei mele de unde văd locul în care tu ai fost omorât…da, poţi să-mi respiri fumul de ţigare, nu-ţi fă griji, fumez eu suficient şi pentru tine…da, ador să ascult piesa asta atunci când fumez şi tu eşti lângă mine…eyes I recognize, taking me back…familiar to me from some other time…or maybe another life…no, i can’t my friend…until then…just wait…

Ce are în plus femeia „rea”

De multe ori, noi, femeile, ne întrebăm de ce bărbaţii preferă femeile „rele” în favoarea femeilor „bune”. 

Eu cred că este destul de simplu, deoarece atunci când eşti supusă, ai grijă de el şi faci totul aşa cum îţi spune, s-ar părea că asta ar trebui să îl atragă, să îl facă să se îndrăgostească şi să-şi piardă minţile, dar nu este chiar aşa. Bărbaţii sunt mai atraşi de femeile independente, care ştiu să-şi impună punctul de vedere şi nu fac eforturi disperate ca să-i seducă. Ele îi lasă pe ei să aibă iniţiativă şi întotdeauna aşteaptă momentul potrivit.

Când realizezi asta, ajungi să te întrebi: cine sunt scorpiile şi de ce aleargă bărbaţii după ele, şi nu invers? Definiţia scorpiei, în cazul de faţă, nu este una peiorativă şi cu siguranţă nu are o conotaţie negativă. Scorpia, în contextul nostru, este o femeie puternică, care ştie ce vrea, e sigură pe sine, se descurcă fără ajutor şi, cel mai important, nu aleargă disperată să cucerească un bărbat, ci mai degrabă ştie cum să se lase de fiecare dată cucerită.

  Cu toate astea, spre deosebire de „fata bună” dependentă de bărbatul de alături, care nu conteneşte să arate cât de mult contează el pentru ea şi să repete permanent că face orice pentru el, că este sclava lui şi că îl va iubi până la moarte, scorpia ştie să-şi delimiteze teritoriul, când să spună „nu” şi când să cedeze, ştie care îi este adevărata valoare şi, mai ales, ştie că atunci când nu aleargă după bărbaţi, vor alerga ei după ea. Are demnitate, mândrie şi ştie ce vrea de la viaţă.

Pentru că nu strigă niciodată: „Alege-mă pe mine!”, nu face eforturi disperate să îl seducă şi nu îi face jocul. Este sigură pe sine şi știe să fie fericită nu doar pentru el, în prezenţa sau datorită lui. Nimic nu este mai puţin atractiv pentru un bărbat decât o femeie dependentă, lipsită de dorinţe şi „pretenţii”, care este uşor de mulţumit, genul de femeie care întotdeauna răspunde cu „da” la orice întrebare.

Astfel ajung să nu-i caute, să nu-i aştepte și să nu-i vâneze. Ele nu îşi schimbă planurile, interesele, pasiunile, nu renunţă la prieteni şi la viaţa lor pentru a o trăi pe a lui, rămânând interesante. Nu se străduiesc să fie perfecte. Scorpiile ştiu că nu e necesar să fie perfecte pentru a menţine viu interesul bărbaţilor, ci trebuie să fie doar interesante. Ele au înţeles că perfecţiunea oboseşte, plictiseşte şi sperie. Pentru a avea însă o astfel de atitudine, trebuie să te reprezinte şi aceste lucruri să nu fie mecanice, pentru că rişti să-ţi aşezi pe faţă o mască falsă care nu te reprezintă în niciun fel. Dacă tu crezi că nu faci parte din niciuna dintre cele două categorii, poate rămâi tu aşa cum eşti şi compilezi totuşi cele mai bune calităţi ale femeii „bune” cu ale celei „rele”.

Suflet de hârtie

continuare...

Mi se întâmplă lucruri pe care nu le vreau în viaţa mea…pe care nu le mai vreau. Vreau simplitate şi nu mai vreau nimic complicat. Tu cred că eşti singura mea prietenă care mă înţelege atunci când îi povestesc despre cei care umblă nestingherit şi îmi bântuie viaţa. Doar cu tine pot să vorbesc şi să-ţi povestesc prin ce trec. Dă-mi te rog ţigările de pe masă…voi lăsa geamul deschis peste noapte ca să iasă fumul, nu-ţi face griji, ştiu că fumez prea mult şi nu e bine, dar nu am ce face…fumul de ţigare este singurul meu refugiu din faţa realităţii. Of, de ce pot spune lucrurilor pe nume mai puţin a ceea ce simt. Niciodată nu am putut să-mi exprim sentimentele liber. Pot exprima orice altceva, dar nu ceea ce simt. Aş vrea să mă trezesc într-o dimineaţă un altfel de om. Un om care de fapt nu mai simte nimic pentru nimeni. Un om care să poată să-şi vadă de viaţa lui fără a avea nevoie de altcineva alături. Un om care să se bucure de tot ce-i iese în cale şi care să accepte fiecare secundă aşa cum este ea. Nu, nu am mai fost de câteva săptămâni la psiholog. Am fost prea obosită şi prea preoupată de alte chestii ca să-mi mai fac timp să merg. Probabil că nu e bine, dar niciodată nu m-am putut duce pur şi simplu la cabinet şi să încep să turui toate nebuniile care îmi trec prin cap. Prefer să stau acasă să citesc o carte atunci când am un strop de timp liber. Îmi place să mă pierd în lumea altor personaje, mai schimb şi eu scenariul aşa. Mai adaug câte ceva propriului meu scenariu. Propriului meu surt metraj ratat…da, aceeaşi părere o am despre filmul meu. Cum aş putea să cred altceva? Cum aş putea să-mi conturez altfel propriile personaje când totul în jurul meu este vraişte…O vraişte aşa de lungă cum nu a mai fost niciodată. Am senzaţia că nu se mai termină, că rulează şi rulează aceeaşi secvenţă la nesfărşit…O secvenţă în care eu sunt pierdută…uitată într-un colţ de lume în care sunt nori negrii pe cer şi cu toţii aşteptăm sfârşitul. De ce pe mine mă mint oamenii? De ce nu au curajul să-mi spună în faţă? Par un om chiar aşa de slab, incapabil să priceapă că nu este dorit? Futui…m-am săturat de minciuni…m-am săturat să sper că într-o bună zi va fi mai bine…m-am săturat să mă ataşez de oameni care nu înţeleg asta…nu, eu nu pot fuma în fiecare zi iarbă şi nu pot sta non stop cu berea în mână…nu pot poza nud şi nu mă pot da în spectacol…prefer să fiu un om normal care iubeşte lucruri neobişnuite, dar facute in intimitate...minţiţi-mă frumos…nu sunt tâmpită…Bolen, mă bucur astă seară că ai venit…nu mă lăsa să cad…ajută-mă să mă ridic şi să nu spun nimic, să las totul aşa cum este şi să merg mai departe…îţi aminteşti că aşa făceam şi când eram copii chiar dacă trăiam la distanţă unul de altul, întotdeauna ai fost alături de mine…de fiecare dată insistai să primesc pachet cu batoane de ciocolată şi eu de fiecare dată mă bucuram enorm…da, şi acum am ciocolată în frigider, nu mă pot abţine…tot aşa cum nu mă pot abţine să fumez…spune-mi măcar tu ceva frumos, fii sincer cu mine, am nevoie de sinceritate tot aşa de mult cum am nevoie de linişte. Spune-mi te rog o poveste…sau măcar minte-mă frumos…spune-mi că ţii bine acolo unde eşti…de ce tu şi nu eu? Ai fost un om mai bun ca mine, păcate-le cui le car eu în spinare?...ferice de tine că te-ai scăpat…iartă-mă te rog că eu am rămas aici…

Iubirea nu costă

Plecăm de la ideea că Iubirea nu costă, ea există şi vibrează în jurul nostru în toate lucrurile simple pe care le vedem chiar şi pe stradă. Poţi fi de acord cu mine atunci când nu eşti o persoană materialistă care vede în totul un beneficiu, atunci când eşti un om ce gândeşte simplu şi se lasă purtat de vânt acolo unde îl duce sufletul. Dacă eşti capabil să oferi iubire necondiţionat cu siguranţă eşti capabil să şi primeşti o astfel de iubire. Fiecare dintre noi iubim o serie de oameni din viaţa noastră, indiferent dacă aceşti oameni sunt părinţi, fraţi, bunici, prieteni sau simplii cunoscuţi. Se spune că familia nu poţi să ţi-o alegi şi că trebuie să-i accepţi pe toţi aşa cum sunt, să-i iubeşti şi să-i respecţi pentru că sunt ai tăi. Doar prietenii poţi să ţii alegi şi odată ce ai făcut-o ai tot dreptul să renunţi la ei atunci când ceva nu mai merge între voi. Văd aproape în fiecare dimineaţă un bătrân şi o bătrână ce merg la piaţă ţinându-se de mână. În privirile ce şi le aruncă unul altuia se vede afecţiune şi respect. Mă înduioşez aproape de fiecare dată când îi văd şi mă gândesc la viaţa minunată pe care eu cred că ei au avut-o împreună.

Atunci când te lovesc în ceafă sentimentele pentru cineva nu mai ai raţionament, nu te mai gândeşti la clasa socială din care faceţi parte, la cercurile în care vă învârtiţi amândoi, la cum vă ciocniţi zi de zi unul de altul fără a vă vedea amândoi sau la cum îţi imaginai tu în copilărie că va arăta Făt Frumos al tău. Cauţi căi comune cu acea persoană şi încerci să faci tot posibilul să vă intersectaţi...Nu de puţine ori însă se întâmplă ca sentimentele să nu fie reciproce şi atunci tu ai să te trezeşti gândindu-te la nesfârşit care este problema ta şi de ce nu poţi fi tu alesul, de ce altul sau alta sunt mai buni decât tine şi ce anume pot să ofere în plus. Cu toate astea, e simplu, iubeşte sincer un om fără a dori  nimic în schimb şi el dacă va fi capabil să te iubească o va face.

Ce este iubirea până la urmă? Iubeşti? Iubesc? De când? Până când? Pe cine? Doar pe ea? Doar pe el? De ce…? Cum să mai ştiu că iubesc? Şi pot continua la nesfârşit cu aceste întrebări care ne trec tuturor prin cap…Şi asta deoarece, îmi aduc aminte cât de multe întrebări mi-am pus şi eu de-a lungul timpului, iar răspunsul lor nu a venit neapărat uşor. Înţelepţii sunt că dragostea nu costă, eu zic că totuşi dragostea costă, dar nu bani, nu maşini şi nu haine scumpe, costă bucăţi de suflet, bucăţi din inimile noastre, costă energie. Dar asta nu implică neapărat suferinţa. Poţi iubi şi în tăcere, te poţi înveli în fiorul iubirii şi poţi fi mulţumit de tine că eşti capabil să o faci...nu toată lumea poate să iubească necondiţionat...suntem puţini, ştiu...

Suflet de hârtie

continuare...

Fuck…mă agăţ de viaţă şi ea ma scuipă constant în faţă…de ce pula mea îmi face asta de fiecare dată? DE CE? Am avut senzaţia astăzi că vă văd pe stradă pe rând pe toţi…la fiecare colţ de stradă era câte unul dintre voi. Ce mesaj vreţi să îmi transmiteţi? Ce nu este ok de data aceasta? Ce se va întâmpla în curând? Sunt aşa de confuză şi aşa de obosită încât mă simt la limită…la limita de jos şi la capătul puterilor. Nu mă mai pot concentra şi nu mai pot face nimic normal. Văd în fiecare cuvânt al celorlalţi înţelesuri ascunse şi comploturi. De ce-i laşi Alice să îmi facă asta? De ce îmi sufli în ceafă în fiecare secundă? Nu aveţi puterea de a da semnale clare şi de a face oamenii rămaşi pe lumea asta să vă înţeleagă exact…să pricepem şi noi normal ce vreţi ca noi să ştim…futui, sunt aşa de obosită şi de derutată. Cred că m-am născut ca să fiu cel mai bun prieten în viaţă pe care îl poate avea cineva ca mai apoi gratuit să-şi permită să-i dea pste bot fără nici o remuşcare. Aşa un căcat e viaţa asta câteodată. Sunt momente în care mă bucur că tu nu ai avut ocazia să vezi cum e şi ai plecat pe celălalt tărâm cu ideea că aici totul este frumos…Da, e adevărat că am avut ocazia să cunosc oameni  mai loviţi de soartă ca mine, oameni care au avut tot şi care au pierdut tot…dar eu nu am avut tot şi cu toate astea am pierdut aproape tot…orice puzzle pe care îl construiesc ziua se destramă noaptea şi eu m-am săturat să o iau de la capăt în fiecare dimineaţă…Povesteşte-mi cum sunt tărâmurile de dincolo, cu ce vă ocupaţi voi vremea care nu se termină niciodată…timpul vostru fără de sfârşit…vă ataşaţi şi acolo unii de alţii? Vă îndrăgostiţi câteodată de suflete pierdute ca voi? Mi-ar place să ştiu cum este acolo, să văd măcar prin ochii tăi cum este…nu ai puterea de a-mi programa o croazieră pe la voi? Există aşa zis-ul rai şi iad? Tu unde eşti? Câteodată mi te imaginez mestecând în oala cu smoală…da, o prostie, ştiu, dar nu ma pot abţine…apropo, ţi s-a dus bronzul de pe unghii? Arătai cam straniu, sincer… M-am săturat să fiu catalogată ca fiind un om puternic, un om care trece cu o faţă lipsită de expresie pe stradă. Gândurile mele în permanenţă fac revoluţie, se războiesc unele cu altele non stop şi nu mai ştiu ce să fac să le opresc. Se concentrează pe lucruri care dor în loc să poată exprima exact ceea ce simt şi să nu-şi mai permită să sufere…Da, m-am născut şi m-am educat a fi un om bun şi m-am transformat constant într-un preş pentru alţii din cauza asta. Bunătatea este ştearsă şi fadă, este neinteresantă şi este tristă. Dacă nu ţipi şi nu dai cu pumnul în masă eşti un prost. Un prost care din dorinţa de a nu întrista pe cineva stă şi suferă în tăcere. Dragoste cu forţa nu se poate. Prietenie pe muchie de cuţit, ştiu, scriu despre asta. Pentru mine dragostea nu costă, ea dacă există este moca…partea proasta este că pentru mine dragostea nu există. Nu m-am născut pentru a fi iubită şi alintată. Sunt neinteresantă pentru bărbaţi. Poate sunt prea puternică şi personalitatea mea se luptă cu a lor…nu pot fi altfel dcât sunt şi nu pot mima o anumită atitudine. Eu spun lucrurilor franc în faţă. Oare tu m-ai fi suportat când ai fi îmbătrânit la fel ca mine…da, acum nu ai ce face, mă bucur că măcar tu mă suporţi aşa cum sunt…oare care dintre noi este un simplu suflet de hârtie? Tu care nu mai ai glas să spui ce simţi sau eu care nu sunt capabilă să spun ce simt? Şi apropo, de ce nu sunt capabilă să spun ce simt? De ce nu pot urla în gura mare când mă îndrăgostesc…de ce nu mă mai pot lăsa purtată de val aşa cum o făceam pe vremuri? Oare am făcut-o vreodată după ce tu ai plecat? Mda, cred că de teamă…o teamă ce îmi mistuie permanent sufletul şi îmi şopteşte că nu merit să fiu fericită…eu trebuie doar să îi ajut pe alţii, pentru asta m-am născut…de parcă aş fi Maica Tereza…vreau şi eu să găsesc o  altă Maica Tereza pe lângă care să mă aşez…să mă las şi eu odată şi odată ocrotită…Da, cred că cer prea mult…care e media de vârstă mai nou? Cât mai am? Când se pune punct fără a o lua de la capăt? O să-mi las semnat acordul că vreau să îmi donez organele…poate că vor ajunge într-un trup care merită mai mult…Da, sper că nu înainte de a avea puterea de a-i spune exact ce simt…poate o sa-i las pe masă un bilet…şi da, probabil va fi prea târziu pentru amândoi…

 

Maraton Eppur Si Muove

Întotdeauna mi-a plăcut să merg la teatru şi să văd oameni talentaţi, iar în ultima vreme m-am delectat tare mult cu piesa Eppur Si Muove jucată de actori de la teatrul studenţesc Thespis din Timişoara. Am văzut de două ori spectacolul în sala de la Casa de Cultură a Studenţilor, l-am văzut sâmbătă jucat în Manufactura şi astăzi o să-l văd în Cuib D'Arte...

Recunosc că de fiecare dată m-am străduit să-mi susţin prietenii în ceea ce fac, dar atunci când a fost vorba de prieteni cu suflet artistic am încercat ca de fiecare dată să fiu alături de ei şi să-i îndemn şi pe ceilalţi să-i susţină...de ce să mă bucur numai eu de o piesă frumoasă de teatru? chiar nu cred că sunt numai eu în alt film...haideţi să ne bucurăm cu toţii de ceva frumos...

Vagabonzii nu sunt oameni? Da oamenii mai sunt oameni ? asta e marea întrebare… Unde este iubirea aceea neegoistă care dă tot şi nu îţi cere nimic? Unde este curajul? Unde suntem noi? Oamenii invizibili ce gonesc spre locuri invizibile, numai nebunii oraşului nu se încadrează în peisaj... ”O”!
Concluzia: N-aveţi un nebun să-l cumpar?
O poveste despre cum o femeie din lumea bună ”Monica” se poate îndrăgosti de un vagabond ”O ” .

Să ştiţi că este un spectacol inspirat din realitate care te întoarce la esenţa fiinţei tale şi te introduce într-o altă lume... O lume a esenţei, a libertăţii de exprimare, o lume care nu îţi cere nimic şi care îţi dă tot ce are! O lume în care mulţi dintre noi trăim dar nu avem curajul să o recunoaştem...

Ne vedem diseară de la ora 20 în Cuib D'Arte, ok?

Suflet de hârtie

continuare...

Astăzi mi-am amintit cât de tare am urât întotdeauna să mă trezesc dezamăgită de aşteptări pe care nu le-am avut, dezamăgiri care au venit de nicăieri şi m-am trezit cu ele pe cap. Ce atitudine ar trebui să am asupra oamenilor cu care interacţionez în fiecare zi? Nu sunt o tâmpită şi dacă dau totul celor din jur fără a cere nimic în schimb nu înseamnă că trebuie să mă trateze ca şi cum nu aş merita nimic. Mi-am adus aminte de prima mea pasiune oarbă pe care am făcut-o pentru un bărbat după ce tu ai murit. Eram în stare să-i dau totul şi să mă ofer necondiţionat în orice împrejurare. Mi-am petrecut adolescenţa asigurându-mă că la un moment dat îl voi avea, iar atunci când mi-am atins scopul mi-am dat seama că nu asta caut la un bărbat. Ciudată e viaţa asta şi ciudate sunt căile pe care te plimbă şi te lasă să crezi că sunt căile pe care tu le vrei. Mă uimeşte şi acum ceea ce găsesc când privesc în urmă la deciziile pe care le-am luat. De cele mai multe ori am avut senzaţia că nu merit nimic din ceea ce am obţinut…într-un fel sau altul am crezut de fiecare dată că atunci când obţin ceva în loc să mă străduiesc să câştig, trebuie să o iau la goană şi să îmi stabilesc noi obiective. O mare tâmpenie, se pare că am fost întotdeauna o laşă care s-a temut să construiască ceva, să se mulţumească cu ceea ce a obţinut…de fiecare dată am căutat lucruri noi, ţinte care să îmi pună mintea la contribuţie şi să-mi facă imaginaţia să umble pe tărâmuri întunecate şi fără de sfârşit. Înţeleg poate o astfel de gândire la 17 ani, poate şi la douăzeci şi cinci…dar la treizeci şi cinci de ani deja mi se pare iresponsabilitate. Sunt blondă, da, câteodată sunt blonda întruchipată în toate bancurile pe care le citiţi pe net. Am încetat de mult să mă mai uit în oglindă de teamă a mai vedea ochii ce mă privesc şi chipurile ce se reflectă din spatele meu…trist…mi se pare tare trist să duci o astfel de viaţă. Să spui în fiecare seară înainte de culcare noapte bună unor oameni care nu mai sunt lângă tine dar pe care încă îi porţi  în suflet…Poate că într-o zi o să-mi fac o listă cu toţi şi o să-i ţin sub pernă ca să nu mai trebuiască să-i pomenesc în fiecare seară…Mda, de ce nu poţi să-mi aprinzi chiar tu o ţigare sau măcar să-mi aprinzi bricheta…ei da, ştii bine că nu am de gând să mă las acum de fumat…îţi imaginezi cum aş umbla ca turbata singură prin casă dacă aş face şi lucrul acesta? Să-mi dea viaţa un semn şi un motiv precum că e timpul să renunţ şi la această mică bucurie şi atunci o să încep să iau în calcul această posibilitate…da, vreau un semn că totul va fi ok şi că merit şi eu la un moment dat să încep din nou să fiu fericită şi nu dezamăgită de toţi cei cărora le pun pe tavă sufletul meu…nu, nu vreau să vă purtaţi cu toţii la fel ca mine, ştiu că nu suntem toţi capabili de aşa ceva…dar măcar nu vă mai şterge-ţi pe picioare cu sufletul meu…lăsaţi-mă dracului în nebunia mea…futi…tună şi fulgeră afară mai zgomotos decât tună şi fulgeră gândurile mele în toate direcţiile…da, sper ca dimineaţă să zâmbesc atunci când hrănesc porumbeii…

 

Suflet de hârtie

continuare...

În sfârşit se pare că vine primăvara, dar asta nu înseamnă că vremea bună îmi alungă mie toate gândurile negre. Da, au fost momente frumoase în ultima vreme dar au fost şi unele momente mai stranii. Mai ales atunci cînd au început vedeniile. Porumbei cu ochi de om, insecte cu plete şi tot felul de scârboşenii care mi-au apărut în faţa ochilor. Sigur că încerc să fac eforturi să le alung şi să nu-mi aţintesc mintea prea multă vreme asupra lor, dar nu este chiar aşa de simplu. Sinceră să fiu, mă gândeam să-mi fac lobotomie ca să uit de tot şi de toate. Nu-i mai vreau pe cei din trecut în preajma mea non-stop…îi vreau atât de departe încât să mă lase dracului în pace definitiv. E obositor să ai atâtea chipuri în cap şi să faci atâtea eforturi să nu te mai gândeşti la ei. Cred că cei care trăiesc doar în prezent sunt tare fericiţi. Garantat şi lor le-a murit câte cineva, dar ei nu comunică cu acele persoane. Da, şi asta e adevărat…nu ştiu cum m-aş descurca fără ei în preajma mea. În felul lor fiecare îmi este de folos…fiecare atunci când apare o face pentru că are ceva de spus sau de arătat. M-am decis cu multe luni în urmă să las trecutul în trecut şi să nu mă mai gândesc atât la el, dar e greu, pe bune. În plus cred că am o problemă majoră cu încrederea de sine, în permanenţă îmi vine să spun „why me”...de ce eu nu pot avea linişte, de ce singurele persoane care aleg să stea lângă mine şi în capul meu o perioadă mai lungă de timp sunt cele care au murit...de ce nu pot fi la fel de interesantă şi pentru persoanele în viaţă care interacţionează cu mine. Am mai spus şi altă dată că sunt cel mai depresiv prieten în viaţă pe care îl poate avea cineva, ok, nu mă deranjează asta, dar m-am săturat să trec de la o stare de euforie la una de anxietate. Am fost aproape de toţi prietenii mei care au încercat să se sinucidă şi le-am dat palme peste cap că nu's normali...le-am turnat sticle de apă pe gât şi I-am făcut să-şi dea din ei afară toate pastilele pe care le-au băut ca tâmpiţii. Nu cred că sinuciderea este o soluţie, dar la fel de bine ştiu că eu voi recurge la ea la un moment dat când voi ajunge la limită şi nu voi mai avea o altă soluţie. Până atunci însă i-am promis prietenei mele că vom ajunge împreună la ospiciu şi ne vom amuza copios acolo de viaţa pe care o au nebunii. Desigur că vom face asta fiind în aceeaşi situaţie cu ei, dar este un lucru pe care l-am adăugat pe lista lucrurilor care trebuiesc făcute. O să stăm acolo cu ei la masă şi o să spunem bancuri...o să spunem bancuri deocheate şi o să facem haz de necaz...probabil că ne vom mira şi de ce am ajuns în situaţia asta, de ce nu am reuşit să trecem peste toate cu gura până la urechi aşa cum o facem în cea mai mare parte a timpului. Oare hazul unui om are şi el zile proaste? oare zice şi el de ce futui este iarăşi luni...de ce nu e vineri...de ce dracu nu se termină cu ploaia asta şi nu iasă soarele? oare are şi el dreptul la zile proaste? Oare îşi face şi el liste de priorităţi? Aşa procedez eu de obicei, adaug pe liste ce nebunie mai vreau să fac, stochez lista undeva în memorie şi la un moment dat ea îmi trimite semnale precum că a venit timpul...Acum cred că a venit timpul să nu-mi mai pese. Sunt precum un copil mic care întreabă non stop: de ce...eu spun doar că nu mai vreau...E clar, m-am săturat de lucruri complicate. De pus miliarde de întrebări, de a săpa în gândurile şi în sufletele oamenilor ca să aflu răspunsurile exacte şi de a mă întreba non-stop „oare ce înseamnă asta?”. Nu mai vreau să-mi dau seama dacă cineva ţine la mine, analizându-i subtilităţile. Nu mai vreau să uit de mine şi să fac pe altcineva fericit. Nu vreau amiciţii după iubiri pierdute ce m-au făcut să mă îndoiesc de mine, la fel cum nu vreau să fiu pe locul doi pentru persoana faţă de care mi-aş da şi viaţa. Nu vreau prietenii cu oameni care nu-mi mai împărtăşesc valorile. Nu vreau discuţii de complezenţă şi zâmbete politicoase în parc. Nu mai vreau să mă justific în faţa oamenilor apropiaţi care mă cunosc cu cele un milion de defecte pe care le am şi care, cu tot egoismul de rigoare, ar trebui să mă accepte aşa cum sunt. Nu vreau ca ei să se justifice în faţa mea. Nu mai vreau mistere şi enigme. Nu mai vreau să ghicesc şi să-mi bat capul. Nu mai vreau să caut. Nu mai vreau să-i iert pe cei care mă calcă constant în picioare. Nu mai vreau să cred şi să fiu dezamăgită. Nu mai vreau să-mi fie frică de ziua în care aş putea să fiu fericită...de ce ar trebui să-mi fie frică permanent că la un moment dat aş putea fi din nou fericită...nu mai vreau ca seara când închid ochii să o fac cu ei plini de lacrimi...dorm puţin şi prost...nu, dimineaţă nu uit să hrănesc porumbeii...

Eppur Si Muove

Ce faceţi joi seara? Dacă nu aveţi planuri deja, vă recomand să veniţi la ora 20 la Casa de Cultură a Studenţilor unde Thespis ne propune să savurăm încă o dată piesa Eppur Si Muove. Eu o recomand pentru că am fost la premieră, acum o săptămână când au fost cele 24 de ore de teatru organizate de Thespis, şi sincer să vă spun am plecat de la această piesă cu lacrimi în ochi de bucurie pentru că avem tineri amatori de teatru şi de actorie care au reuşit să joace aşa de bine o piesă.

Un spectacol de Marius Lupoian cu Florin Manca, Anca Pandelea, Cătălin Grozav şi Alex Bordea. Eppur si muove. Ce ne pune pe tavă această piesă? O problemă cu care ne confruntăm cu toţii în fiecare zi, dar pe care din ignoranţă sau proastă creştere o ignorăm cu toţii. Vagabonzii nu sunt oameni? Dar oamenii mai sunt oameni?.. Unde este iubirea aceea neegoistă, care dă tot şi nu cere nimic? Unde e curajul? Unde suntem noi? Oameni invizibili ce gonesc spre locuri invizibile, numai nebunii oraşului nu se încadrează în peisaj: "O"! Concluzia: Nu aveţi un nebun, să-l cumpăr?.. O poveste despre cum o femeie din lumea bună, "Monica", se poate îndrăgosti de un vagabond, pe numele lui, "O". Un spectacol inspirat din realitate care te întoarce la esenţa fiinţei tale şi te introduce în altă lume. O lume a esenţei, a libertăţii de exprimare, o lume care nu îţi cere nimic şi care îţi dă tot ce are...

În plus fiţi pe fază că intrarea este liberă, dar nu se refuză donaţiile (pt. un viitor turneu)...haideţi să ne susţinem talentele şi să arătăm încă o dată tuturor că "tot Banatu'i fruncea :)

Telefonul fără fir

Am constatat că, pentru o persoană sociabilă, ieşitul cu fetele în oraş e ca o gură de aer. Este momentul nostru, al fetelor, în care vinul curge, limbile se dezleagă şi gurile se întind până la urechi. Ne punem la curent cu vieţile noastre, facem rezumatul timpului trecut de la ultima întâlnire şi întotdeauna ne spunem cât de mult ne apreciem sau ne dăm sfaturi preţioase de viaţă. La nivel simplist, din punct de vedere social este, la urma urmelor, o formă de eliberare. Femeia se ocupă de ea, se face frumoasă nu numai pentru a atrage privirile unui anumit bărbat, ci o face independent, pentru a se simţi ea bine în pielea ei. O face pentru ea. Sau poate că o face pentru a se compara cu celelalte femei, să vadă unde stă ea la toate capitolele, număr de riduri, haine arătoase. E cadoul ei pentru ea sau săgeata aruncată suratelor ei. Este momentul în care o femeie se întoarce într-un fel la o parte din ceea ce era ea înainte să devină a tuturor.

Aproape de fiecare dată când ies în oraş cu fetele, după câteva ore, încep să mă amuz copios uitându-mă în jur şi văzând oamenii din jurul meu care au ieşit în oraş, dar nu lasă din mână telefoanele şi reţelele de socializare. Dacă tot ai ieşit cu prietenii în oraş, care mai este rostul de a butona un smartphone? Nu mai zic de momentul în care s-au schimbat paharele pe masă deja de trei ori şi toată lumea a trecut la capitolul bancuri, în acel moment degetele şi mintea se dezleagă, iar până la următorul pas, acela de a spune tot ce simţi şi a trimite sms-uri, nu mai este decât un lat de palmă până ajungi să pui mâna pe telefon. Primul semn care susţine dezvoltarea unei dependenţe pentru telefoanele mobile stă în nevoia de a cunoaşte tot timpul ce fac ceilalţi pe reţelele de socializare. Accesul la internet de pe telefonul mobil facilitează o verificare cât mai deasă, un exemplu clar al dependenţei de ceea ce oferă telefonul mobil.

Dacă restul de la masă povestesc râzând ceva şi tu nu înţelegi nimic din ceea ce se discută, să ştii că tuturor celor care petrec foarte mult timp butonând telefonul mobil li s-a întâmplat acest lucru. Nu contează locul unde eşti şi persoanele din jurul tău, dacă atenţia îţi este atrasă constant de telefonul mobil, e clar, este un alt semn cât se poate de evident pentru dependenţa de acest aparat. Încearcă să te bucuri de timpul petrecut alături de prieteni, participă activ la discuţii şi lasă telefonul în poşetă. S-ar putea să te trezeşti distrasă total de la ce se întâmplă în jurul tău sau chiar să roşeşti în obraji dimineaţa când realizezi ce mesaje ai trimis. Telefonul nu este a treia ta mână, este un obiect cu care poţi comunica cu oamenii ce nu sunt lângă tine, dar nu uita că ai nevoie şi tu de o pauză, prietenii care nu sunt lângă tine nu trebuie neapărat să ştie la al câtelea pahar eşti…

ps: orice asemănare cu mine sau cu alte personaje reale este pură coincidenţă  :)

Zău aşa...nu mai vreau...m-am săturat

E clar, m-am săturat de lucruri complicate. De pus miliarde de întrebări, de a săpa în gândurile şi în sufletele oamenilor ca să aflu răspunsurile exacte şi de a mă întreba non-stop „oare ce înseamnă asta?”.  Nu mai vreau să-mi dau seama dacă cineva ţine la mine, analizându-i subtilităţile. Nu mai vreau să uit de mine şi să fac pe altcineva fericit. Nu vreau amiciţii după iubiri pierdute ce m-au făcut să mă îndoiesc de mine, la fel cum nu vreau să fiu pe locul doi pentru persoana faţă de care mi-aş da şi viaţa. Nu vreau prietenii cu oameni care nu-mi mai împărtăşesc valorile. Nu vreau discuţii de complezenţă şi zâmbete politicoase în parc.

Nu mai vreau să mă justific în faţa oamenilor apropiaţi care mă cunosc cu cele un milion de defecte pe care le am şi care, cu tot egoismul de rigoare, ar trebui să mă accepte aşa cum sunt. Nu vreau ca ei să se justifice în faţa mea. Nu mai vreau mistere şi enigme. Nu mai vreau să ghicesc şi să-mi bat capul. Nu mai vreau să caut. Nu mai vreau să-i iert pe cei care mă calcă constant în picioare. Nu mai vreau să cred şi să fiu dezamăgită. Nu mai vreau să-mi fie frică de ziua în care aş putea să fiu fericită.

O listă lungă cu lucrurile pe care nu mai vreau să le fac. Partea bună este că eu mi-am stabilit paşii pentru a nu mai face ce nu vreau. Dar tu? Câte dintre aceste lucruri te-au obosit şi pe tine? De câte ori ţi-ai spus că nu le vei mai face şi care a fost pasul următor? Mi s-a spus că răspunsul este unul singur: trăieşte momentul ACUM!

Suflet de hârtie

Ştiu că întotdeauna în viaţa omului va exista momentul unui nou început. Poate în noi, în viaţa noastră, poate în viaţa celor din jur. Întotdeauna vine vara. Câteodată tristă şi melancolică, alteori frumoasă şi senină, alteori maiestuoasă şi plină de misticul luminii. Crizele nu au durat niciodată o veşnicie. Încercăm să învăţăm din trecut, înţelegem privind anii ce s-au dus, dar istoria se repetă şi asta face parte din viaţa noastră. M-am hotărât încă o dată să o iau de la capăt. Să văd doar partea bună a lucrurilor. Aş vrea să ştii că fac eforturi să privesc lumea cu alţi ochi. Am suferit cu toţii, am fost cuprinşi de tristeţe, uneori am ajuns la disperare, alteori am fost dezarmaţi şi ne-am simţit înfrânţi. Dar de fiecare dată au trecut clipele acelea. Omenirea a trecut prin războaie, prin molime şi crize, dar, într-un fel sau altul, a renăscut din propria cenuşă. Pasărea Phoenix nu este decât un simbol al speranţei celor ce au trăit suferinţa. Un simbol al împlinirii celor care au reuşit să treacă peste suferinţă. Al celor care au experimentat, au trăit clipe de cumpănă. Al celor ce au înţeles nevoia de iubire şi liniştea dată de dragoste. Îmi spun aproape în fiecare zi mie, Mira, femeie cu capul pe umeri, ia-ţi o clipă de linişte şi încearcă să îţi aduci aminte. Au fost cu siguranţă clipe în care nu mai aveai nicio speranţă. Cu toţii le-am avut. Dar au trecut. Mie de cele mai multe ori îmi place să spun că viaţa e frumoasă, nu cred că e nevoie să o repet, dar niciodată nu e suficient să îţi spui: viaţa e frumoasă. Oricât ar părea de inutil şi insuficient să repeţi asta ca o moară stricată, eu mă încăpăţânez să cred că viaţa este frumoasă, măcar pentru că este singura certitudine pe care o putem modela noi înşine. Viaţa e frumoasă, dacă vrem noi să fie aşa. E greu, ştiu asta, dar luminiţa întotdeauna sclipeşte la finalul tunelului. Şi sclipeşte atunci când te aştepţi cel mai puţin. Întotdeauna au fost cumpene, întotdeauna au fost îndoieli. Dar dacă credem în noi măcar un pic, putem trece peste ele. Până la urmă… o viaţă avem şi ar fi păcat să nu încercăm să obţinem totul de la ea. După asta nu ştim ce ne mai aşteaptă şi dacă noi mai putem schimba ceva. Trăim acum, măcar de asta suntem siguri. Totul are un sfârşit - întâmplări frumoase, bucurii, iubiri, minuni de o clipă. Şi nu trebuie să le uităm, indiferent cât de greu ne este în clipa asta. Aceste momente nu sunt decât dovada că întotdeauna există un nou început...şi că omul este făcut pentru a fi puternic...Sunt bună la teorie, nu-i aşa? Da, e adevărat că mă umflă râsul şi pe mine câteodată când mă aud, dar na, dacă nu încerc eu să îmi bag în cap că totul este frumos, nu o va face nimeni altcineva. În afară de faptul că am spus încă o dată punct şi de la capăt, aş vrea să mai ştii că acel suflet viu din jurul meu face parte din acelaşi scenariu cu mine…da, e clar, nu eram în stare să schimb regulile în timpul jocului, ştii bine că eu nu am făcut-o niciodată. Of, să ştii măi dragă că este foarte bine să dai tot ce poţi şi să nu aştepţi nimic în schimb. Când nu ai foarte multe aşteptări se evaporează riscul de a fi dezamăgit…iei totul ca atare şi de bucuri de fiecare moment. Tu ştii la fel de bine ca mine că eu aşa am fost întotdeauna, ceea ce nu ştii tu însă e faptul că viaţa m-a schimbat într-un oarecare fel. Am devenit mai temătoare, mai sceptică şi mai nesigură…dar în esenţă asta nu m-a schimbat niciodată…tu ştii că eu prefer să regret ce am făcut decât ce nu am făcut…haha, da, aştept vara, vreau să sar cu paraşuta şi în primele trei secunde să mă gândesc dacă o deschid sau nu…

Ce căutăm noi la bărbaţi

Ca orice femeie, şi eu după îndelungi discuţii cu persoanele de sex feminin din jurul meu, am ajuns în unanimitate la concluzia că „el” trebuie să fie: îngrijit, cu o situaţie materială cât de cât bună sau cu planuri concrete pentru o viaţă profesională stabilă, deştept, să aibă simţ artistic, să fie cât se poate de atent şi cu bun-simț. Nimic nou sub soare. După cum spuneam şi altă dată, iarna nu-i ca vara, politicienii mint şi viaţa merge mai departe.

Ca orice lucru care trece de la stadiul de gând la cel de practică, partea mai interesantă a fost atunci când lucrurile au început să prindă contur şi am început să întâlnim bărbaţi care corespund tiparului de mai sus. La prima vedere. Pentru că, din nefericire, calităţile înşiruite frumos mai devreme pot să vină la pachet cu o serie de defecte peste care nu vrei şi nici nu poţi să treci cu vederea. Când visul romantic se transformă în dezamăgire şi uneori coşmar, devine evident faptul că cel mai des nu ştim ce vrem, ci doar ne închipuim că ştim. Vrem să întâlnim prinţul călare pe cal alb care să ne salveze de toate. Însuşirile unui om sunt mult mai complexe decât definiţia lor din dicţionar şi inevitabil avem surprize mai mult sau mai puţin plăcute.

Am întâlnit în viaţă bărbaţi îngrijiţi care aveau mai multe cutiuţe cu cremă decât noi pe noptieră. Am întâlnit bărbaţi realizaţi profesional care erau atât de obosiţi şi mecanizaţi de-a dreptul, atât de ordonaţi încât nu aveau loc de o femeie în viaţa lor. Am întâlnit bărbaţi cultivaţi. Care reuşeau să ne plictisească ori până la somn, ori până la enervare. Am întâlnit bărbaţi cu simţ artistic bine definit care reuşeau să ne obosească cu ideile lor. Am întâlnit bărbaţi atenţi. Atât de atenţi, încât li se părea absurd că o femeie poate să prefere din când în când compania fetelor pentru o seară în oraş decât compania lor. Am întâlnit bărbaţi cu bun-simţ. Cu atât de mult bun-simţ încât, dacă refuzam o întâlnire pentru că aveam altceva de făcut, nu mai aveau curaj să întrebe a doua oară.

Cu toate acestea, cine ne fură inima de fapt? Noi, femeile, uneori credem că ştim ce vrem şi când primim ne dăm seama că detaliile contează. Ele îi fac pe „ei” să fie deosebiţi de restul. Când cineva ne întreabă cum este „el”, ar trebui să fie suficient răspunsul: e pur şi simplu bărbatul meu.