luni, 29 decembrie 2014

Suflet de hârtie

Sunt iarăşi sărbătorile de iarnă şi încă nu le pot simţi bine gustul. Poate o fac mai bine decât în ultimii doi ani, dar nu aşa cum o făceam cu mulţi ani în urmă. Nu mai am puterea de a împodobi un brad sau de a mă bucura de unul gata făcut. Ceea ce fac în continuare însă este să lipesc pe te miri unde etichetele de la ciocolata ferrero rocher. Îţi mai aduci aminte cât de tare am reuşit să împodobim casetofonul? Doamne, mă umflă râsul şi acum când îmi amintesc. Porumbeii au venit la geam, da, au început să apară din nou în fiecare zi. Vin şi turturele. Da, vin şi vremuri de demult apuse şi oameni dragi mie din trecut. Sentimente ce credeam că sunt demult apuse au revenit odată cu chipuri dragi. Poate acesta este motivul care mă ajută să trec de la o zi la alta cu zâmbetul pe buze. A nins, zăpada scârţâie sub paşii mei şi îmi dau un sentiment de linişte. Ştiu ca fericirea este altfel pentru fiecare dintre noi. Fericirea mea constă în linişte şi în speranţa că mâine va fi mai bine. Te văd la geam pe dinafară şi realizez că eu sunt încă aici şi tu eşti acolo. Ne desparte o lume şi o linişte asurzitoare. Ţi-am simţit lipsa să ştii. Nu îmi place când lipseşti aşa de mult. În locul tău apar în calea mea suflete necunoscute pe care nu le mai pot ajuta. De multe ori am tendinţa să exagerez sentimente, gânduri şi fapte iar tu ştii foarte bine asta. Dar nu o ţin mult timp aşa, mă plictisesc foarte repede chiar şi să mă plictisesc. Ori trec cu vederea, ori uit, ori mă declar în incapacitate de înţelegere pentru a nu-mi obosi neuronul. Apoi intru în letargie. Nu fac altceva decât să îmi doresc odihnă…poate odihna veşnică…sau poate nu. La ce bun o stare activă? Mă uit pe fereastră la albul imaculat de afară şi realizez că revin la a fi ceea ce eram cândva. Sunt vânt şi zbor, sunt gânduri palide a ce eram. Şi sunt pentru a nu fi cu tine încă. Cred că tocmai această plictiseală şi nerăbdarea-mi caracteristică mă salvează de restul lumii. Uneori pompierii nu-s suficienţi, mai ales când nu există decât ardere fără foc şi fum. Totul arde mocnit în interiorul meu. Îl vreau, însă cred că este prea târziu…sau poate nu. Sunt confuză din nou. Nu mai există decât fantoma unui eu pierdut.


sâmbătă, 25 octombrie 2014

La mulţi ani, Majestate!

 Am crescut cu Monarhia în suflet şi cu siguranţa tot aşa o să şi mor. Însă mai mult de atât, mor de ciudă zi de zi când văd de cine este condusă această ţară. Se apropie alegerile şi nu am pe cine să votez. Nu am încredere în ciocoflenderi şi în blonde. În extremişti şi în hoţi. Nimeni nu îmi merită votul, însă o să-i votez pe toţi, să le arăt că nu mai pot să-i suport şi nu îmi merită votul. Valoarea principală cu care am crescut se numeşte "MONARHIE". Vreau să trăiesc într-o ţară care să fie demnă de istoria pe care o are în spate. Vreau să fim mândri de cei care ne conduc, de moralitatea lor şi de respectul pe care îl emană.

                    Regle Mihai I (1927-1930; 1940-1947) s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia, şi este fiul regelui Carol al II-lea (1930-1940) şi al reginei Elena, principesă a Greciei.


Istoria Regelui Mihai I este încărcată de un dramatism unic între suveranii Europei din secolul XX. Este istoria poporului român, întregit într‑un moment istoric de bunicul său, Ferdinand I (care a continuat opera de modernizare începută de Carol I), şi supus, pe rând, capriciilor aventuriere ale lui Carol al II-lea, pasiunilor violente ale legionarilor şi ale naziştilor, loviturilor programate în fotoliile „roşii" de la Krem­lin. Regele a supravieţuit în picioare, drept, tuturor acestor farse şi nu a renunţat să fie alături de poporul său, în ciuda efemerilor chiriaşi ai istoriei pentru care a fost incomod. Mihai I a rezistat tuturor acestor „execuţii" şi a ajuns, astăzi, ultimul şef de stat în viaţă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi ultimul mareşal în viaţă al Armatei Române!

Nici o altă persoană nu simbolizează mai bine tragedia românilor din ultima jumătate de secol, decât Regele Mihai. El s-a născut să devină un mare rege într-o ţară a cărei dezvoltare era comparabila cu cea a Belgiei. Dar istoria a fost potrivnică lui şi poporului său. Întâi a trebuit să lupte împotriva naziştilor, iar mai apoi împotriva comuniştilor. El a fost un monarh constituţional, într-o vreme în care Europa era dominată de dictatori. A fost exilat şi cu toate acestea a încercat să se întoarcă în ţară atunci când s-a putut. S-au întors împotriva lui toţi cei care au ajuns la putere fără vreo valoare foarte mare în viaţă. Mulţimea l-a primit cu braţele deschise de fiecare dată şi în adâncul sufletului mulţi au dorit să revină la o monarhie constituţională. Din păcate nu se poate, mai sunt multe de furat în ţara asta şi nu mai avem demnitate.

Ce înseamnă Monarhie constituțională? = o formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție. Astfel am avea măcar o personalitate demnă în ţară în faţa căruia să ne plecăm frunţile.

Semnaţi petiţia http://www.petitieonline.com/pro-monarhie




duminică, 19 octombrie 2014

Atmosferă de toamnă

A sosit toamna. Dintre toate anotimprile toamna este anotimpul cel mai colorat şi cel mai drag mie.Cu toate că nopţile şi dimineţile sunt mai reci, zilele sunt încă calde.Soarele nu mai are însă puterea de altadată, dar reuşeşte să sclade în lumină aurie totul din jur. Cerul senin, este brăzdat din când în când de norii cenuşii ce plutesc egal, iar din când în când şuvoaie de ploaie ciobănească, ce ne dă o stare de melancolie. Pădurile şi livezile au îmbrăcat un veşmânt de aramă.

Toamna a pictat cu cele mai calde culori copacii şi viile, frunzele cărnoase strălucesc în soare ca nişte monezi de aur. Culorile toamnei sunt fără egal, de la galbenul pal până la un roşu de foc. La cea mai mică adiere pe pământntul reavăn la fel ca un covor colorant. Vântul tomnatic şi răcoros îndeamnă frunzele la dans. În păduri şi poieniţe nu se mai aud trilurile fermecate ale păsărilor, rând pe rând toate pleacă în ţările calde. Animalele se pregătesc de hibernare adunând şi cele din urmă provizii căci iarna bate la uşa. Toamna este zâna belşugulu şi a bogăţiei, câmpurile sunt pline de oameni ce adună recoltele. În aer pluteşte o mireasmă de mere coapte şi gutui.

Se culeg viile, hambarele sunt pline cu grâne, iar tarabele din pieţe gem sub greutatea legumelor şi a frunctelor, aşa o nebunie de culori şi de mirosuri nu s-a mai văzut de anul trecut. Odată cu plecarea verii a zburat şi vacanţa ca un stol de rândunele. Aşteptăm Sărbătorile de Iarnă...Străzile şi curţile şcolilor s-au umplut de copii gata să deschidă cu o cheie fermecată uşa tainelor neştiute de ei până atunci. În curând vor începe arăturile de toamnă , copacii vor ramane golaşi şi soarele se va ascunde mai des după norii plumburii şi oamenii mânaţi de frig vor sta mai mult prin case iar toamna v-a pleca.

O cană cu ceai cald, o turtă dulce şi o stare de linişte au reuşit să mă cuprindă de ceva vreme. Poate din dimineaţa când am simţit prima dată aerul răcoros de toamnă. Vom trece cu bine şi peste această toamnă, vom aştepta iarna şi tot aşa o vom lua de la capăt cu fiecare anotimp. De multe ori ne dorim să treacă timpul mai repede, insă de multe ori nu ne dăm seama că acesta trece de la noi şi nu se mai întoarce niciodată...


duminică, 24 august 2014

Pact cu mine şi cu Mira

Iarăşi am ajuns în situaţia de a face eu cu mine şi cu Mira un pact: NE VOM GĂSI NOI PREOCUPĂRI ŞI VOM REÂNVIA VECHI PASIUNI!!!

Nu vă întrebaţi de ce am ajuns în situaţia asta pentru că nu vă pot da un răspuns. Nu ştiu cum am reuşit să trăiesc în ultima vreme fără să mai vreau nimic şi fără să mă mai gândesc la lucrurile frumoase pe care îmi plăcea să le fac, dar uite că mi s-a întâmplat. M-am săturat să răspund la întrebarea: ce faci azi: NIMIC.

Sunt momente în viaţă când se întâmplă pur şi simplu să n-ai chef de nimic. Fie că e vorba de vreo depresie, oboseală, plictiseală sau fără un motiv anume, n-ai chef să faci nimic. Primul instinct ar fi să nu faci nimic.. că dacă n-ai chef, n-ai chef. Numai că nu-ţi place starea asta şi parcă ai face ceva, dar nu ştii ce. Aşa că ne-am creat fiecare (sper) anumite ritualuri “dătătoare de chef”. Eu aştept să găsesc acest ritual şi să mă apuc a-l pune în practică...

Mă aştept să-mi înfrâng temerile în perioada următoare. Nu mă aştept să le fac să dispară. Mă aştept să nu mă inchid singură cu Zorra în colivii imaginare şi să nu mă iau la duel cu emoţiile şi cu o sensibilitate exacerbată a inimii. Mă aştept să pot trece mai uşor peste unele clipe în care simt că nu mai am chef de nimic şi imi vine pur şi simplu să stau ghemuită în pat şi să citesc toată ziulica lungă până când Zorra mă scoate aproape cu forţa afară. Mă aştept să am mai multă energie şi să pot zâmbi aşa cum o făceam cândva. Mă aştept să nu mă doară atât de mult despărţirile temporare şi să nu urăsc atât de tare trenurile. Mă aştept să evoluez şi să ies în curând din peisajul pe care acum trebuie să-l accept ca scară de dezvoltare. Mă aştept să am mai multa încredere în mine. Să învăţ să spun “la naiba cu toţi cei care se ascund în spatele măştilor şi nu-şi văd cioburile din chipuri”. Mă aştept să se schimbe monotonia şi să nu mai am aer dar să fiu fericită şi plină de culoare. Mă aştept să nu mai plâng, dar nici să-mi ţin lacrimile închise în piept. Mă aştept să existe timp…să existe mult timp şi să nu mai intru în panică ori de câte ori trec clipele fără să apuc să le gust cu adevărat. Mă aştept să mă îndrăgostesc de zilele de luni şi să nu mă mai agăţ cu atâta disperare de cele de weekend în care nu fac nimic. Mă aştept să pot şi să nu mă doară. Mă aştept să pot mai mult decât mă aştept şi să doară. Fără chef, fără energie, doar cu polen de iubire pe aripi...

duminică, 6 iulie 2014

Rutina - un ritual elaborat

Se spune că omul după 7-8 ore de somn, ar trebui să fie apt de muncă, să fie “fresh”. Însă nu tot timpul este aşa de simplu. Uneori ne mai trezim obosiţi, mofturoşi, fără chef…ieşim în oraş numai ca să nu stăm în casă, aşteptăm să treacă zilele mai  repede şi nu realizăm că ele trec de la noi şi nu se vor mai întoarce niciodată. Acesta este momentul când trebuie să tragem un semnal de alarmă, către noi înşine, că ceva nu este în regulă. Uneori poate fi ceva mai grav, însă în general, conform tipilor deştepti de la Oxford care nu au altceva mai bun de făcut decât să facă studii, RUTINA este cea care ne seacă de puteri.

Totul este un ritual. Toţi facem un anumit lucru în fiecare zi, timp de ‘nşpee mii de secunde, minute, ore, zile, săptămâni… aţi înţeles ideea. Rutina este cel mai elaborat ritual pe care, tu, ca om încerci să îl execuţi cu o precizie de neegalat! Acest lucru se întâmplă datorită fricii. Ai citit bine, FRICA! Îţi este frică să nu se ducă totul la vale, pe apa sâmbetei, în cazul în care greşeşti. Te temi să îţi schimbi prietenii, locurile în care ieşi în oraş, tot ceea ce faci. Nu mai ai încredere în oameni, nu mai vrei să fii dezamagit. Te-ai săturat de tot şi de toate.

În tinereţe, nu îţi dai seama, ai toată viaţa înainte, dar nu atunci când începi să aduni ani în palmares, atunci îţi dai seama însă că acest ritual pe care îl repeţi zi de zi, se solidifică şi începi să te acomodezi cu ideea. Apoi, când vei sta de vorbă cu alţi oameni, îi vei bombarda cu indispoziţia şi faptul ăa te plângi (că la servici este aşa, că tu de fapt vrei şi meriţi altceva chiar dacă nu faci nimic pentru asta, că apropiaţii te-au dezamăgit din nou), dar defapt te mulţumesti cu ceea ce ai şi că toate zilele sunt la fel, dar nu vrei să recunoşti. Ai renunţat la idealuri şi nu îţi mai doreşti nimic. Astfel reuşeşti să eviţi orice înflorire, orice creştere interioară sau exterioară, cu excepţia celor prevăzute deja în mintea ta: promovările, câştigurile financiare la loto...Trist… Şi uite aşa, devenim sclavii rutinei.

Să ştiţi că exista şi o scăpare, un mod simplu de a păcali rutina. Ieşiţi din pătrat. Pur şi simplu luptă şi nu lăsa rutina să te distrugă. Omul este făcut pentru mai multe activităţi. Diversifica-ţi activităţile de peste zi, astfel vei avea o minte şi o viaţă sănătoasă.

Orice ai face şi conştientizezi că devine o rutină, caută tot timpul noi moduri de a o schimba, adăugând ceva nou în viaţa ta de zi cu zi. Chiar şi cele mai mici lucruri cum ar fi:

schimbarea traseului în drum spre şcoală/casă/servici;
fă ceea ce te interesează şi te amuză;
ascultă muzică şi dansează prin casă;
astăzi cumpăra pâine de la alt magazin/supermarket;
în loc să te pui în pat şi să te uiţi la TV, mai bine citeşte ceva;

Tot ceea ce clădim, poate fi distrus foarte uşor şi construit mult mai greu ca la început. Teama să schimbăm ceva la noi, în activităţile noastre este iraţionala, o iluzie! Să ştiţi că nu scriu despre rutină pentru că nu am altceva mai bun de făcut, scriu despre rutină pentru că mă lupt cu propria rutină şi încerc să schimb chiar eu câte ceva. Aşa că hai să nu devenim sclavii rutinei pentru totdeauna ci să luptăm! Se spune că: “Cerul este limita”, află de la mine, cerul nu este limita. Suntem nelimitaţi, putem duce la capăt orice activitate, oricât de complicată sau ucigătoare ar fi. Rutina omoară creativitatea, chiar vreţi să muriţi? Vă place aşa de mult rutina in care aţi ajuns fără să vreţi? Mie una nu îmi mai place, m-am săturat de ea, vreau să devin iarăşi EU...

duminică, 15 iunie 2014

Un teambuilding reuşit: Arieşeni 2014

Am plecat cu toţii la Vârtop/Arieşeni şi ne-am simţit bine. Am avut parte de şedinţă, de petrecere, dar cel mai important este că ne-am cunoscut mai bine şi ne-am simţit bine împreună. Am comunicat mai mult decât o facem la birou, chiar dacă acolo petrecem împreună pe zi cel puţin 9 ore. Comunicarea este cel mai important aspect în ceea ce priveşte relaţiile de servici şi pentru a comunica bine cu cineva ai nevoie să îl cunoşti. Să îţi dai seama când se trece peste limita de colegial-personal.

Pentru mulţi termenul de teambuilding nu spune prea multe. A intrat în ţara noastră o dată cu firmele mari care doreau să-şi formeze echipele, să şi le descopere sau să le evalueze într-un cadru ceva mai diferit decât cel de la birou. Alţii spun că e doar un alt prilej pentru distracţie, pentru “hai să ne pierdem timpul şi la munte, nu numai la birou”. Adevărul este însă, că dacă oamenii pot fi descoperiţi numai în situaţii limită, un teambuilding poate fi plin de surprize.

Termenul de “team buiding” derivă de la cuvântul “echipă”. De altfel, aşa cum sugerează şi numele, este procesul de construire a unei echipe eficace. Un exerciţiu de team buiding poate ajuta la crearea unei unităţi cu o coeziune puternică, ce are un ţel şi un scop comun. Când încercăm să construim o echipă, este important să identificăm punctele tari şi punctele slabe ale fiecărui membru al echipei. Acest lucru ne va permite să le asigurăm sarcini pe care le vor putea duce la capăt cu succes.


Team buiding-ul ar putea fi momentul când conştientizăm problemele existente (atât în cadrul organizaţiei, cât şi în interiorul nostru), descoperim ceva nou despre colegi şi învăţăm să ne acceptăm individualităţile. La fel de bine poate fi pentru alţii un moment de sărbătoare. Dar important este ca acest exerciţiu să nu rămână un moment unic, suspendat şi fără consecinţe. Echipa are nevoie de cineva care să o ghideze şi aici intervine liderul echipei. În fiecare membru al echipei există un potenţial de lider, iar acesta vine şi coagulează lucrurile şi îi face pe oameni să accepte liderul din celălalt. Ar fi bine dacă am învăţa şi noi importanţa unor astfel de momente şi să începem să participăm la team building-uri care “construiesc” şi nu care “dărâmă” bucăţile bune din Eu-l nostru. Să ne simţim bine punând temelia unei echipe în adevăratul sens al cuvântului. Iar pentru asta nu e suficient să bem împreună, să ne căţărăm pe munţi sau să facem concursuri în aer liber.. Plutarh spunea în Moralia: “Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins”.

Sunt convinsă că şi colegii mei vor fi de acord cu mine când spun că am avut un teambuilding reuşit. Ne-am simţit bine cu toţii şi ne-am cunoscut mai bine, ceea ce este cel mai important. Facem parte dintr-o echipă şi ar trebui să funcţionăm ca atare. Am avut parte de o gazdă minunată care a făcut tot ce se poate ca noi să ne distrăm şi să ne bucurăm de faptul că suntem împreună.

Eu personal mă bucur că am avut ocazia să bifez pe listă încă un teambuilding reuşit alături de o echipă care îmi este dragă, o echipă alături de care îmi petrec destul de mult timp în fiecare zi şi nu în ultimul rând, o echipă care tinde constant spre performanţă.






duminică, 8 iunie 2014

Cu gândul la concediul de vară

Cred ca în fiecare an până în aceasta perioadă aveam făcute planuri pentru concediul bine merita de vară. Anul ăsta în schimb sunt în stand-by. Un concert, două pe te miri unde şi cam atât. Nimic spectaculos, nimic ce mă mai poate bucura. Anul trecut mi-am făcut de cap şi am vizitat în două reprize Elveţia. A fost o experienţă extraordinară şi o ţară care ar trebui vizitată de fiecare dintre noi, cei care doresc să vadă ce înseamnă excelenţa în civilizatie.

Stau şi oscilez cu gândul între un weekend la Budapesta sau unul la Paris. Dar mă opresc aici...mă opresc la gânduri. În jurul meu îi aud pe toţi vorbind de concediu, de mare, de stat la soare, de ce mâncăruri deosebite vor avea pe masă. Nimic din toate astea pe mine nu mă atrage. Eu vreau să vizitez, să zbor dintr-o parte în alta şi să văd cât mai multe pietre de temelie ale civilizaţiei. Din fiecare loc de unde am fost mi-am adus cel puţin o piatră...într-o bună zi îmi voi putea face fundaţia casei cu ele :)

Am nevoie de un impuls, de cineva care să îmi dea un scop, de cineva care să facă planuri în locul meu, de cineva care să-mi spună că Zorra va fi ok atâta timp cât eu voi fi plecată. Nimic nu este mai important decât Zorra în momentul de faţă...nici măcar eu...Unora li se poate părea trist sau cel puţin ciudat, mie în schimb mi se pare extraordinar ca cineva să mă iubească necondiţionat. Poate o să găsesc pentru Zorra o pensiune în Austria şi o să stau şi eu acolo cu ea o săptămână :))))

duminică, 1 iunie 2014

Suflet de hârtie

Promisiuni deşarte din partea celor din jur şi gânduri ascunse care nu au nici un sens. Care este scopul omului pe lumea asta? Mai cred în destin sau las totul în bătaia vântului. Care este scopul meu şi care este destinul meu? Este unul pe care nu l-am descoperit incă sau este cel pe care îl trăiesc chiar azi. Să nu îmi spui ca destinul meu este cel de a vorbi cu voi, cei nevăzuţi, cei plecaţi dintre noi că înnebunesc. Nu se poate să fie doar asta, ar fi frumos să fie ceva mai mult de atât. Eu încă mai cred că destinul este cărăușul nostru de probleme. Atata timp cât nu rănim pe nimeni prin procesul de atribuire al greșelilor noastre și scăpăm cu o scuză, e bine, suntem fericiți. Destinul nu se poate apăra și nu poate fi contrazis tocmai pentru că este o noțiune abstractă și adesea cei ce îl invocă îi atribuie și forma de axiomă. Eu încă mai privesc viața ca pe un test. Cu toții am fi putut ajunge frumos direct în rai (oare ?), dar atunci s-ar fi ridicat o şi mai mare problema: dacă nu suntem la fel atunci cine este mai bun? Ei bine gândește-te că Dumnezeu (sau cum îţi place ţie să îi spui creatorului), ți-a oferit această șansă să arăți tot ce poți. Ai la dispoziție un timp limitat în care poți schimba lumea, sau măcar o parte din ea. Să îţi laşi măcar o amprentă pe cei din jurul tău. Primul pas este să te schimbi pe tine, să devi cea mai bună variantă a ta, una aşa cum nu ai mai fost până acum. Ai la dispoziție și o unealtă deosebit de puternică. Se numește motivație și este tot ce ai nevoie pentru a-ți atinge scopurile. Motivația o găsești peste tot în jurul tău. TEORETIC. Ea este alcătuită din iubire, plăcere, fericire, familie, carieră, tot ceea ce ţine de viaţa ta. Toate acele lucruri pentru care noi alergăm în disperare reprezintă premiul. Suntem motivați să le câștigăm pentru că asta ne va simplifica viața pe Pământ, însă adevăratul premiu este călătoria și drumul spre aceste lucruri. Alerg şi încerc să descopăr care este scopul meu şi nu mă prind că de fiecare dată stau de vorbă cu tine. Câţi ani sunt de când ai plecat ? 21 ? fuck you că m-ai lăsat aici…

joi, 1 mai 2014

1 Mai muncitoresc

Scriu mai rar şi mai puţin decât îmi doresc, dar de cele mai multe ori nu mai am putere să o fac. Cuvintele mi se înghesuie de-a valma în cap şi când pun degetele pe tastatura nu le mai găsesc rostul. Am ciorne de hârtie cu duiumul dar nu am putere să le pun cap la cap. Azi însă de 1 Mai mi-au revenit amintirile când stăteam în curte alături de cei dragi şi aşteptam cu nerăbdare micii şi berea cumpărata de la birt la găleată din care noi mâncam spuma cu lingura.

Sper ca vremea să ţină totuşi cu noi şi să avem parte şi astăzi de un grătar în curte. Am văzut ieri grindina pe care nu îmi amintesc să o mai fi văzut vreodată şi de care sper să nu mai am parte. Stau în casă învelită în pătură ca să nu mor de frig şi nu îmi vine să cred că este 1 Mai. Pe vremuri mergeam şi cu cortul în această perioadă. Acum nu mai înţeleg exact în ce anotimp ne aflăm de la o zi la alta.

Nu sunt şi nu o să fiu niciodată nostalgică dupa perioada de dinainte de '89, dar o să fiu întotdeauna nostalgică după perioada în care îi aveam aproape pe toţi cei dragi mie. Acum stau şi îmi amintesc ce am învăţat la şcoală despre 1 Mai şi despre semnificaţia istorică a zilei de 1 Mai

Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat, în anul 1889, 1 mai - Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, care au manifestat pentru reducerea normei orare zilnice de lucru la 8 ore. În anul 1872, aproximativ 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, cea mai mare demonstraţie având loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Toţi au pledat pentru ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket din Chicago, numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii, iar 4 protestatari au fost împuşcaţi şi foarte mulţi au fost răniţi în urma unor incidente violente cu poliţia.

Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. După 1990, importanţa propagandistică a zilei a fost minimalizată, iar oamenii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte.

Concluzia: vremurile s-au schimbat, a ramas doar faptul că avem o binemeritată zi liberă din partea statului...bucuraţi-vă de ea, fi-ţi alături de cei dragi şi savuraţi-vă această zi liberă. Eu una, asta o să fac, doar că o voi face în stilul anilor  2014 :)

duminică, 16 februarie 2014

Suflet de hârtie


Fac o pauză de la ceea ce fac în mod normal la această oră şi aştept ca tu să apari. Vreau să îţi povestesc cum oamenii m-au dezamăgit din nou. Cum ceea ce a fost frumos încă o dată s-a transformat în fum şi a zburat pe fereastră. Vino la mine să stăm la poveşti. Hai să mă faci să zâmbesc din nou. Porumbeii sunt la geam. Stau şi mă veghează neâncetat. Îmi este dor de sentimentul de acasă…da, sunt convinsă că şi tie. Tu ai plecat de mult şi nu te-ai mai întors. Ne veghezi de sus pe toţi. Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Eşti ca un înger tăcut ce veghează asupra mea, mângâindu-mă în timp ce dorm, ca mai apoi când mă trezesc să pleci departe ca eu să nu ştiu de prezenţa ta. Uneori, uiti câte o lacrimă vărsată pe perna mea. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la liniştea din ochii tăi. Eşti atât de rece! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine. Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Mă doare vocea ta, pe care o aud doar eu, dar mai tare m-ar durea lipsa ei. Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-mi atinge fiecare por făcând să-mi tremure sufletul. Eşti sufletul de care mă mai bucur numai eu…atât…aştept ziua în care o să-mi arăţi cum pot privi şi eu lumea de sus…

duminică, 9 februarie 2014

Suflet de hârtie

Adie un aer călduţ afară şi plimbara de astăzi va fi una mai lungă dcât cea de ieri. Trăiesc ca să muncesc şi toată viaţa mea se învârte în jurul job-ului. Ajung seara acasă şi nu mai sunt în stare de nimic, nici măcar să mai stau de vorbă cu tine. Nici măcar nu te-am mai visat de mult, sunt prea preocupată să îmi dau seama că marea majoritate a bărbaţilor în viaţă sunt la fel. Acţionează la fel, simt la fel şi îşi doresc cu toţii aceleaşi chestii banale, iar atunci când nu mai sunt satisfăcuţi cu ceea ce şi-au dorit la început te trec în rezervă. La fel ca în fotbal. Nu joci astăzi un meci bun, în retur stai pe banca de rezervă. Nu înţeleg de ce oamenii au aşteptări mai mari decât pot duce. De ce speră de fiecare dată că va fi bine când în sufletul lor ştiu că nu va fi aşa. Distanţa dintre noi este de două lumi şi pe tine nu te deranjează asta. Pe alţii însă o distanţă de câteva sute de kilometrii îi face să se piardă în zare. Lucruri mărunte care nu ar trebui să conteze pe lumea asta pentru mine contează destul de mult şi fiecare reuşeşte să mai rupă o bucăţică din sufletul meu. Dacă o să trăiesc mult, cu ce voi rămâne oare la final? Voi fi precum o stană de piatră uitată de vreme undeva, voi mai putea simţi ceva? sau voi privi în jur fără să mai am nici o reacţie…Ştiu că tu nu îmi poţi răspunde la aşa întrebare şi oricum cred că nici nu aş dori să ştiu răspunsul. Câteodată mă trezesc invidioasă pe porumbeii ce îmi vin la geam…zboară unde vor ei şi nu au nici o grijă, întotdeauna vor fi oameni ca mine care îi vor hrăni…

duminică, 2 februarie 2014

Mănânc, deci îmi este foame şi scriu, deci îmi este dor să o fac

Nu mai scriu aşa de des cum o făceam pe vremuri şi nu mă mai bucur de toate lucrurile aşa cum o făceam înainte. Nu mai mănânc decât atunci când simt că întradevăr îmi este foame. Nu mai gătesc mare lucru şi atunci când vine weekend-ul prefer să atârn fără să fac chestii deosebite. Am constatat că, în zilele noastre, datorită vieţii agitate pe care o avem, a timpului supraaglomerat, mâncăm pentru că ne este foame, o facem în grabă şi nu băgăm de seamă ce înseamnă de fapt a mânca.

Când s-a întâmplat ultima dată să savuraţi ceea ce aveţi în farfurie şi să vă bucuraţi de faptul că aveţi o binemeritată pauză de masă? Sunt ţări în care atunci când serveşti masa desfăşori de fapt un întreg ritual şi savurezi fiecare moment pe care îl petreci aşezat la masă. Fiecare gust al bucatelor este deosebit, este apreciat şi îţi rămâne în memorie ca un moment deosebit.

Am citit zilele trecute despre faptul că „Mesele sunt alimente pentru organism / Cunoaşterea este hrană pentru minte / Meditaţia este hrană pentru spirit / Muzica este hrană pentru dragostea inimii / Visele sunt alimente pentru conştiinţă”, în ciuda faptului că nu mă mai bucură nimic, eu tind să fiu de acord cu aceste zicale şi atunci când mă aşez, printre altele, la masă mă bucur de fiecare îmbucătură pe care o iau, chiar dacă ea este o banală tartină.

Ştim cu toţii că mâncăm pentru a trăi, deci hrana este importantă primordial pentru supravieţuirea noastră. Asta înseamnă că atenţia noastră este asupra sinelui, corpului, a actului de a mânca efectiv, şi abia apoi asupra ei. Aportul nutritiv este mai important decât gustul, aşa cum atunci când e frig, grosimea unei haine prevalează asupra designului ei.

joi, 2 ianuarie 2014

Suflet de hârtie



Dacă m-ai iubit…de ce te-ai oprit? Acesta a fost gândul ce mi-a venit când a bătut orologiul ora 24. La cine a făcut referire, desigur că habar nu am. Poate la toţi cei ce au pretins vreodată că mă iubesc şi cu toate acestea acum nu mai sunt lângă mine. Nu pot să cred că îmi bate soarele în geam la acest început nou de an. Porumbeii vin în continuare în fiecare zi să mă salute şi să îţi primească porţia de mâncare. Tot ce a fost până acum este deja istorie şi zilele curg fără să se oprească. Eu trec prin ele fără să îmi dau seama şi fără să mai pot schimba ceva. Sunt aproape incapabilă să mai iau o decizie sau să ştiu încotro mă întrept. O să las totul să vină de la sine şi nu o să mă mai împotivesc. Cu siguranţă pe tine o să te vreau în umbra mea în fiecare secundă şi o să mă aştept ca TU să mă protejezi de tot ceea ce îmi apare în cale. Voi fi în continuare o laşă ce aşteaptă protecţie din altă lume. O lume ce nu poate articula nici un cuvânt, o lume ce se suprapune cu a noastră, o lume încremenită într-o linişte deplină. Stau pe acoperişul blocului cu zece etaje şi admir oraşul de sus. Pot coborî cu liftul sau pot ajunge jos în cateva secunde. Ador acest oraş şi priveliştea pe care mi-o oferă de aici, de sus, de prea sus…O să caut un bloc mai înalt…atât de înalt încât să mă apropie şi mai mult de voi…