Sunt iarăşi sărbătorile de iarnă şi încă nu le pot simţi bine gustul. Poate o fac mai bine decât în ultimii doi ani, dar nu aşa cum o făceam cu mulţi ani în urmă. Nu mai am puterea de a împodobi un brad sau de a mă bucura de unul gata făcut. Ceea ce fac în continuare însă este să lipesc pe te miri unde etichetele de la ciocolata ferrero rocher. Îţi mai aduci aminte cât de tare am reuşit să împodobim casetofonul? Doamne, mă umflă râsul şi acum când îmi amintesc. Porumbeii au venit la geam, da, au început să apară din nou în fiecare zi. Vin şi turturele. Da, vin şi vremuri de demult apuse şi oameni dragi mie din trecut. Sentimente ce credeam că sunt demult apuse au revenit odată cu chipuri dragi. Poate acesta este motivul care mă ajută să trec de la o zi la alta cu zâmbetul pe buze. A nins, zăpada scârţâie sub paşii mei şi îmi dau un sentiment de linişte. Ştiu ca fericirea este altfel pentru fiecare dintre noi. Fericirea mea constă în linişte şi în speranţa că mâine va fi mai bine. Te văd la geam pe dinafară şi realizez că eu sunt încă aici şi tu eşti acolo. Ne desparte o lume şi o linişte asurzitoare. Ţi-am simţit lipsa să ştii. Nu îmi place când lipseşti aşa de mult. În locul tău apar în calea mea suflete necunoscute pe care nu le mai pot ajuta. De multe ori am tendinţa să exagerez sentimente, gânduri şi fapte iar tu ştii foarte bine asta. Dar nu o ţin mult timp aşa, mă plictisesc foarte repede chiar şi să mă plictisesc. Ori trec cu vederea, ori uit, ori mă declar în incapacitate de înţelegere pentru a nu-mi obosi neuronul. Apoi intru în letargie. Nu fac altceva decât să îmi doresc odihnă…poate odihna veşnică…sau poate nu. La ce bun o stare activă? Mă uit pe fereastră la albul imaculat de afară şi realizez că revin la a fi ceea ce eram cândva. Sunt vânt şi zbor, sunt gânduri palide a ce eram. Şi sunt pentru a nu fi cu tine încă. Cred că tocmai această plictiseală şi nerăbdarea-mi caracteristică mă salvează de restul lumii. Uneori pompierii nu-s suficienţi, mai ales când nu există decât ardere fără foc şi fum. Totul arde mocnit în interiorul meu. Îl vreau, însă cred că este prea târziu…sau poate nu. Sunt confuză din nou. Nu mai există decât fantoma unui eu pierdut.
