joi, 10 septembrie 2015

Suflet de hârtie

Afară s-a întunecat ... Norii negrii au acoperit de dimineaţă cerul şi de ieri nu l-am mai văzut la faţa, nu l-am mai văzut brăzdat de stele ... în plus a ascuns luna cu o furie oarbă ...ca să ne întunece mintea înceată. În apropiere se aud tunete puternice ce te-nfioară şi fulgere se înfăţişează printre norii de plumb. Se pare că toamna rece a venit hotărâtă şi îmi învăluie mintea într-o ceaţă profundîă ... fiori de gheaţă mă trec pe şira spinării ...îmi simt inima de plumb, sau nu mai simt nimic, nu sunt sigură de ce se întâmplă. Sunt mii de fulgere pe cer pe care se pare că le văd doar eu...E furtună mare afară şi mie îmi vine să plâng...să fug, să plec departe de aceste vise deşarte, de aceste cuvinte nespuse, de aceste dorinţe neâmplinite, frustări ce le am profund în inima, de aceste lucruri sinistre dintr-o viaţă banală. Acest cer de plumb şi aer rece de afară, închis mă răneşte adânc, ca nişte gheare smulge din mine şi se înfruptă această toamnă care abia a început. Ceva sinistru mă urmăreşte ...o nenorocire în această noapte neagră se va întampla ...Închid ochii. Afara cred că e cancer de frig şi îmi intra adânc în vene. Mă cutremur toată... Azi va fi o tragedie...Simt miros de sânge proaspăt... Nu e toamna sinistră. Nu e nebunie curată şi nici furtună puternică afară, este doar o ploaie de toamnă mocănească...furtună e in capul meu. Te aştept în seara asta la mine să îmi spui că totul va fi bine. Vino să mai simţi şi tu cum te poate uda până la piele o ploaie rece de toamnă...lasă măcar pentru câteva ore porumbeii sa se descurce singuri...

miercuri, 9 septembrie 2015

Suflet de hârtie

Ţi-ai luat porumbeii şi ai plecat. Stai şi mă urmăreşti de la distanţă crezând că nu te simt. Pentru o clipă am auzit prin vântul rece cum cineva bate cu degetele în geamul camerei și am ieșit afară din bloc pentru a mă convinge că nu este doar închipuirea mea. Afară nu era însă nimeni, doar ploaia ce amintea fie de suspin fie de o sărbătoare. Prin suflet mi-a trecut preț de câteva secunde un fior rece. Ai fost tu, au fost alţii, cine mai ştie. Nici nu cred că mai contează. În toiul nopţii îmi aprind o ţigară şi mă gândesc că totuşi te bucuri pentru mine şi mă laşi în pace...Mă bag în pat, acuş e vremea de plecat la lucru. În zorii zilei am avut un vis și mai straniu, să ştii. Mă aflam în mijlocul unei biserici, iar de jur-împrejur erau aşezate lumânări aprinse, iar lumina lor îşi croia cale printr-o ceață densă, ca și cum prin ea ar fi plutit sute de suflete rătăcite. Un preot se mișca mecanic, aproape fermecat, pregătind masa din fața altarului pentru ceva mai presus de înţelesul meu. Voci amestecate de copii, de bătrâni, de femei ori bărbați, mă împresurau din toate părțile și amețeam tot mai mult; vocile își făceau culcuș fie în mintea mea fie la mile distanță, acum mă pregăteau pentru o sinucidere, acum binecuvântau mireasa. Preotul s-a oprit privind înspre ușa de la intrare iar împreună cu el s-a oprit și timpul și inima mea. M-am întors din instinct – trecând pragul...Clipele erau sufocante: ființa aceea străină mă privea furioasă, iar eu plângeam precum un câine speriat și bătut. Într-o poveste orientală era întâmplarea aceea cu o cămilă ce a trecut printr-un ac, eu eram acul, iar temerile mele erau cămila, iar cămila avea să trăiască mereu fericită însoțind cortegii funerare. Care e rostul meu? Eram martorul tăcut, martorul din umbră, al unui război personal și al unei vendete justițiare. Îmi este greu şi acum să cred ce ţi s-a întâmplat acum mai bine de 20 de ani. M-am trezit apoi într-o dimineaţă în care soarele se sprijinea pe cer, iar cerul se sprijinea pe umerii mei...nu te mai ascunde, te simt şi nu mai trebuie să te văd.