Perioada de tranziţie

Cât va mai trece până când vom reuşi să ne putem ordine în gânduri şi să ne facem planuri de viitor ? Aceasta este una dintre întrebările care bântuie gândurile oamenilor ce trec printr-o schimbare majoră în viaţa lor. Nu contează motivul schimbării, domeniul, vărsta pe care o avem, ci contează cum vom aborda viaţa pe care o vom avea de acum înainte.

Cele mai importante gânduri cu care trebuie să o apucăm pe un nou drum sunt cele pozitive. Lăsaţi toată durerea la ziua de ieri şi luaţi cu voi doar ce a fost bun. Se spune că puterea exemplului e singura care educă. Nu sfaturile. Uită-te de ce elevii nu-i respectă pe profesori şi refuză să înveţe. Motivele sunt multiple, dar unul dintre ele e îmbrăcat în această întrebare „Cum poate un profesor să mă înveţe să am o viaţa frumoasă şi împlinită, dacă el nu o are?” Aşa că nu aveţi altceva mai bun de făcut decât să luaţi exemple bune, de la oamenii care au trecut şi ei peste momente grele şi au reuşit să meargă mai departe cu demnitate.

Ştiu că la fel ca în toate, teoria este simplă dar atunci când ajungi la practică devine complicat şi anevoios. Există o perioadă de tranziţie în toate, pe care nu trebuie să o alungaţi din viaţa voastra, dar cu cât găsiţi portiţa de ieşire mai repede cu atât va fi mai bine pentru voi.

Am învăţat că liniştea sufletească stă în aflarea şi acceptarea adevărului care tronează în spatele unei schimbări, de orice natură ar fi ea. Astfel este recomandat să staţi cu ochii deschişi până când aflaţi adevărul, iar apoi durerea din voi va găsi acea portiţa de ieşire. Nu luaţi niciodată problemele peste noapte cu voi şi nu vă începeţi ziua de azi gândindu-vă la problemele zilei de ieri.

Se spune că atragem în viaţă alături de noi oamenii pe care îi merităm şi de pe urma cărora trebuie să învăţăm o lecţie. La asta eu aş adauga că întotdeauna de pe urma celor din jurul nostru avem de adunat cunoştinţe despre cum să fim mai puternici, mai înţelepţi, mai capabili şi mai experimentaţi.

Niciodată nu este uşor să o iei de la capăt, e clar pentru toată lumea, dar atunci cand asta înseamnă pentru tine cea mai bună soluţie, trebuie să o faci cu capul sus şi privind cu credinţă spre viitor. Niciodată nu ştim ce ne aşteaptă şi cât timp ne mai aşteaptă ceva, dar până când nu se termină ghemul nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne facem noi, singuri, viaţa mai frumoasă.

O lume nesigură în confruntare cu un extremism sigur

Având în vedere situaţia din Franţa, mi-am adus aminte de un text scris dupa tragedia din Franţa, masacrul de la Charlie Hebdo la începutul lui 2015 şi îmi dau seama că nu s-a schimbat aproape nimic, cu toţii vom încheia un 2015 cu un mare semn de întrebare: încotro ne îndreptăm, unde vom ajunge până la final?

„Nu vom putea împiedica un nou atentat.” Acesta este mesajul pe care coordonatorul european al luptei antiterorism l-a transmis după episodul parizian. Observația este tulburătoare, dar permite înțelegerea unei situații cu care omenirea se confruntă în prezent.

În urma recentelor atacuri teroriste din Hexagon și a amenințărilor persistente, este de înțeles dorința opiniei publice de a cere garanții că alte evenimente similare nu se vor produce. Autoritățile însă, oricât de pregătite ar fi, nu pot promite siguranță absolută. Iar aici nu este vorba de lipsă de voință sau de profesionalism, ci de o problemă mult mai complexă.
Terorismul, o problemă fără final?

Riscul unor noi atentate l-a determinat pe unul dintre oficialii de rang înalt din departamentul luptei antiteroriste să atenționeze asupra unui fenomen cu care va trebui să ne obișnuim.

„Nu există o soluție-miracol. Mergând pe varianta prevenției, a depistării și a reprimării la nivel internațional, vom încerca să facem tot posibilul pentru a evita repetarea atentatelor. Dar nu vor putea fi împiedicate în proporție de 100%”, a avertizat Gilles de Kerchove, într-un interviu acordat AFP, citat de Agerpres. Practic, ceea ce transmite șeful antitero al Uniunii Europene este că întotdeauna vor exista supape care nu vor putea fi închise. Este un fapt pe care l-a recunoscut și şeful serviciilor de informaţii britanice (MI5), Andrew Parker, care a avertizat că nu pot fi opriți toți teroriștii, oricât de mult s-ar dori acest lucru.

De ce această nesiguranță? În mod firesc, închiderea unui terorist într-o închisoare ar trebui să însemne rezolvarea unei probleme. Ar fi de așteptat ca celulele teroriste din Europa să fie anihilate, iar teroriștii să fie trimiși cu toții după gratii, însă, în realitate, nici acest lucru nu poate oferi siguranță. Kerchove explică această situaţie aparent lipsită de justificare. În opinia lui, „închisorile sunt un incubator de radicalizare masivă”, fapt care poate crea mai multe probleme în cazul trimiterii după gratii a celor care revin, de exemplu, din Siria.

O dovadă concludentă în această privință sunt chiar autorii atentatelor de la Paris. Au devenit integriști chiar în mediul care ar fi trebuit să îi purifice de germenii terorismului. Această situație complicată este recunoscută și de ministerul francez al justiţiei. Potrivit purtătorului de cuvânt, din cele 152 de persoane condamnate și închise în Franţa pentru fapte asociate cu terorismul, 60 au fost identificate ca făcând prozelitism printre deţinuţii musulmani de drept comun.
Europa, în căutare de soluții

În aceste condiții, situația este chiar îngrijorătoare. Dacă închisorile sunt focar de extremism, atunci care este soluția? Ce ar fi de făcut, mai ales în contextul în care aproximativ 3.000 de europeni s-au alăturat grupărilor islamiste din Siria sau Irak, iar 30% s-au întors în ţările UE?

O soluție ar fi cea a premierului francez, Manuel Valls, care a anunţat crearea până la sfârşitul anului a unor „secţiuni speciale” în închisori pentru a-i izola pe deţinuţii jihadişti. Nu este însă soluția ideală, fiindcă organizațiile pentru apărarea drepturilor omului cel mai probabil vor reacționa. În timpul unui experiment într-o închisoare din zona pariziană, jihadiştii au fost izolaţi de ceilalţi, iar societatea civilă a denunțat experimentul, numindu-l „micul Guantanamo“. Valls este conștient de existența unor rețineri de acest gen, de aceea a menționat că măsurile luate se vor încadra în limitele unui stat democratic. „Vor fi luate măsuri excepționale, dar niciodată măsuri care pun în pericol statul de drept.”

Se mai discută între oficialii europeni despre necesitatea unei mai mari supravegheri, inclusiv asupra traficului aerian, fiind o măsură care a fost luată și în SUA după atacul de la Turnurile Gemene. Există riscul unei limitări a libertății individuale? Este una dintre dezbaterile care a încins și publicul român ca urmare a intenției autorităților de punere în aplicare a Legii Big Brother, care a fost, de altfel, evocată recent în discuţiile dintre Victoria Nuland şi oficialii români.

Există și „soluția” pedepsei capitale. Propunerea a fost susținută fără rezerve de Marine Le Pen. Soluția a mai fost pusă pe tapet și cu ocazia crimelor din Oslo, săvârșite de Andreas Breivik. Cu acea ocazie, el însuşi a spus că „nu există decât două soluţii corecte în acest caz: achitarea sau pedeapsa cu moartea”. Chiar dacă teroristul norvegian a admis justețea pedepsei capitale, aceasta ar presupune ample dezbateri de ordin etic și este posibil mai mult să agraveze problema decât să o rezolve. Întoarcerea Europei la timpuri apuse ale istoriei poate că nu este cea mai bună variantă.
Europa și momentul ei de teroare

Șocul creat de atentatul din Franța a fost comparat de mulți cu momentul prăbușirii Turnurilor Gemene. Chiar dacă numărul victimelor este departe de a fi comparabil, efectele de ordin psihologic pot fi similare. De aceea, este posibil ca, de acum înainte, „bătrânul continent” să nu mai fie la fel, cum nici SUA nu mai sunt aceleași. În acest sens, mesajul lui Kerchove ne invită la realism. Amenințarea va persista și nesiguranța se va accentua. O bună dovadă în această privință este situația din Bruxelles, unde au avut loc mai multe schimburi de focuri, cu victime, în timpul unui raid antiterorist. Potrivit presei belgiene, un grup jihadist se pregătea să comită un atac. Cel mai probabil, acesta va fi unul dintre scenariile cu care va trebui să conviețuim.

Oricâte eforturi ar depune forțele de securitate, vor exista breșe. Cel mai probabil, vor continua să lovească surprinzător și vor atenta asupra democrației occidentale. „Cu ajutorul lui Allah, vom ataca întreaga Europă”, sună unul dintre mesajele recente ale militanților integriști. În consecință, autorităților nu le mai rămâne decât să fie în alertă permanentă, iar cetățenilor, să își dorească să nu se intersecteze vreodată cu militanți islamici. Situația prezentă nu se potrivește cu viziunea optimistă asupra viitorului omenirii. „Sfârșitul istoriei” lui Fukuyama pare să se zdruncine din temelii. Societatea fără război pare să fie deja o utopie.

Adevărata prietenie

“Singura prietenie adevarată este cea care s-a născut fără motiv”

Eu întotdeauna am spus că viaţa fără prieteni este ca o masă căruia la sfârşit îi lipseşte desertul. Este evident cât de nesatisfăcătoare ar fi lumea în care am putea gusta din toate bucătăriile lumii, făra a ne bucura, la final, şi de deliciul unei prăjituri. Prietenia adevarată, însă, este mai mult decât atât, ea este cireaşa de pe tort.

Acest gen de relaţie este cea mai echilibrată şi uşor de păstrat dintre toate. În principiu, oricine ar putea să menţină o relaţie adevărată de prietenie, să respecte anumite reguli şi "obligaţii” pentru ca apoi să se bucure de toate drepturile, libertăţile şi împlinirile pe care ţi le aduce. Dacă aceia pe care îi numeşti prieteni sunt persoanele cu care ocazional te întâlneşti în oraş la o cafea sau la o plimbare la sfârşitul săptămânii, noţiunea la care eu încerc să ajung ţi se poate părea uşor exagerată. Acest lucru se datorează faptului că mai nimeni nu vede prietenia ca pe o relaţie serioasă, în care trebuie să depui efort considerabil pentru a o face să funcţioneze. Implicarea afectivă şi sacrificiile pe care le faci de bună voie şi nesilită de nimeni sunt, din punctul meu de vedere, piatra de temelie a unei prietenii ideale. Atunci când dai un telefon la ora două din noapte şi soliciţi un ajutor, trebuie să primeşti un singur răspuns ferm: ok, vin, nu să primeşti întrebări care încep cu : de ce. Cu toate acestea, uşor de spus, greu de făcut. Mai ales când avem la orice pas exemple de prietenii destrămate, bazate pe interes sau în care încrederea este trădată. Foarte puţine persoane înţeleg ceea ce înseamnă cuvantul "prieten" şi responsabilităţile care vin odată cu acest titlu.

Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet, care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că nu trebuie teoretizată, ea se trăieşte, şi-atât. Totuşi, din experienţa altora sau din experienţa personală, putem înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie. Pentru a lega o relaţie de prietenie nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prieten, trebuie să faci un efort, să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul. Eu m-am bucurat săptămâna aceasta de câteva zile petrecute cu o dragă prietenă ce chiar dacă nu este tot timpul aproape de mine fizic, este aproape de sufletul meu în fiecare zi iar eu atunci când simt asta spun în gura mare cât de mulţumită sunt că am legat prietenii sincere de-a lungul vieţii prin toate locurile pe unde am umblat.

Vreau să cred în inocenţă

Pe mine lăsați-mă să cred în inocență, chiar dacă nu mai am vârsta optimă pentru asta. Lăsați-mă să cred că iubirea nu se numără în cearceafuri șifonate. Lăsați-mă să sper că relațiile nu se rezumă la cele fizice și că poți fi drăguță cu o persoană de sex opus fără să vreau ceva, fără să mi se aprindă călcâiele după el. Văd atâtea situații exact pe dos cu ce spun eu aici încât mă lupt cu toți și toate ca să nu văd ce se întâmplă în jurul meu. Să cred că pot fi îndrăgostită fără să mă gândesc la cum sărută sau cum mângâie; că pot visa la cineva fără să fie nimic erotic și că pot spune „te iubesc” fără să fiu considerată „iremediabil topită” după acel cineva.

Nu-s naivă. Înțeleg şi eu, fac conexiuni. Când nu fac, ori nu mi se pare important, sau chiar nu vreau, pur și simplu, să scot situația din acea atmosferă de… inocență. Așa că lăsați-mă să cred să nu se reduce totul la sex şi la eternitate. Că poveștile frumoase chiar există și că nu întotdeauna unul (se) dă iar celălalt profită mai mult decât oferă. Lăsați-mă să nu văd partea urâtă a lumii şi să rămân in lumea frumoasă pe care am creat-o în jurul meu…

Cu toate acestea cred că nu există om pe lumea asta care să nu greşească...toţi avem momente când nu suntem corecţi şi suficient de sinceri. Mulţi dintre noi ne ştim  limitele noastre pentru a nu lovi pe altcineva din jurul nostru. Aş vrea să cred că ştim până unde putem merge  cu incorectitudinea încât să nu lovin pe nimeni... dar mai ştiu şi că totul depinde de caracterul nostru. Vreau să cred că mulţi dintre noi suntem oameni frumoşi cu caractere deosebite în care demnitatea şi omenia nu lipsesc niciodată. La urma urmei toţi avem păcatele noastre, poate şi frustrări încât avem tendinţa să privim lumea prin prisma experienţelor noastre...de aceea dragii mei oameni buni, cât nici noi nu suntem corecţi,nu avem dreptul să judecăm pe cineva...pentru că în final oamenii pot trăi  fără a face greşeli, dar numai dacă ar trăi singuri. Eu rămân mereu veşnica optimistă şi sper ca într-o zi...noi oamenii ne vom trezi.

Şi ce dacă iubesc viaţa şi oamenii care nu sunt lângă mine? O pot face şi nu trebuie să primesc nimic în schimb. Mulţumirea mea vine din interior şi îmi satisface dorinţa de inocenţă. Cu aceste gânduri frumoase m-am trezit într-o dimineaţă zâmbind şi spunându-mi mie, las-o aşa Mira că e bine, nu trebuie să ai chiar totul, mulţumeşte-te cu ce ai şi fii întotdeauna TU.

Societatea perfectă

 Acest titlu de fapt este preluat de la J. K. Galbraith, un instituţionalist contemporan cu noi, până acum aproape 6 ani. L-am citit din plăcere, chiar dacă nu mă interesează economia în mod special. L-am citit pentru că a dus mai departe teoria şi gândirea economică, nu se plafoneaza de doctrine şi de ideologie. Nu mi-a oferit teorie economică, de care oricum nu aveam nevoie, definiţii, ci o viziune asupra societăţii contemporane şi asupra deziteratului din punct de vedere socio-economic al unei societăţi mai bune, a unei societăţi în care ţi-ai dori să trăieşti.

În viziunea sa, cu care nu pot de altfel să nu fiu de acord, societatea perfectă ar trebui să acorde tuturor dreptul de a avea o existenţă mulţumitoare din punctul de vedere al fiecarui individ. Adică, pentru un investitor o existenţă mulţumitoare este generată de câştigurile sale, pe cănd pentru un artist, libertatea este cea care îi oferă satisfacţie.

Totuşi, acestă datorie a statului de a oferii fiecăruia posibilitatea de a excela şi de a se dezvolta în concordanţă cu propriile aspiraţii şi capacităţi, nu include şi obligaţia de a asigura venituri egale. Adică nu întotdeauna se aplică formularea “venituri egale pentru munca de valoare egala”. Dacă un artist produce ceva care are valoare egală cu cea ce produce un muncitor, venitul lui nu poate avea valoare egala, pentru că muncitorul produce intr-un cadru care să-i asigure continuitate, pe cand artistul este dependent de continuitate. Ori cel puţin, valoarea egală nu se reduce la munca şi efortul depus pentru a crea acel produs, ci şi la utilitatea lui.

Aşadar, toţi avem dreptul la fericire, însă fericirea nu ar trebui şi nici nu poate fi standardizată. Aşa că, într-o societate perfectă, toţi avem dreptul să fim fericiţi în sensul personal pe care fiecare îl întelege. Societatea perfectă nu înseamnă societatea ideală. Dar, e mai greu de realizat, poate mai cu seamă astăzi, când şi la noi în ţară există o “democraţie a celor bogaţi”. Când cei care deţin capitalul, deţin şi puterea. Când guvernele sunt făcute parcă pentru a reprezenta interesele celor puţini şi bogaţi. Nu sunt pentru populism, nu doresc egalitatea căţelului cu câinele, însă nici nu vreau ca 15 % din populaţia lumii să consume 50 % din cerealele planetei. Nu vreau sa existe saracie cruntă, cronică.

După cum afirma şi Galbraith, nu se investeşte mult în sistemul de educaţie, în schimb, există emisiuni de televiziune în care se investesc milioane de lei şi care sunt livrate mai ales celor care “se bucură” de o slabă educaţie. Mereu a existat ceva de imputat statului, guvernelor şi celor bogaţi, dar să fim serioşi, a fost pe bună dreptate. Nu îmi stă în fire să recomand cărţi celor de sus, dar de această dată le-aş recomanda cartea lui John Kenneth Galbraith, poate mai învaţă câte ceva, bun şi pentru noi, nu doar pentru EI.