sâmbătă, 26 martie 2016

Gânduri...HaiHui

Undeva de-a lungul timpului, te-ai schimbat si ai incetat sa mai fii tu. Ai lasat oamenii sa arate cu degetul spre tine si sa iti spuna ca nu esti bun. Si cand lucrurile au inceput sa mearga prost ai cautat ceva sau pe cineva pe care sa arunci vina pentru ca lucrurile merg prost. Lumea nu este tot timpul insorita si plina de curcubee. Lumea poate fi un loc dificil si plin de rautate. Si nu ma intereseaza cat de dura esti ca persoana, viata te va lovi si te va tine la pamant vesnic, daca o lasi. Nici eu, nici tu, nimeni nu poate lovi asa puternic cum te loveste viata. Dar nu e vorba despre cat de tare poti sa lovesti ci despre cat de tare poti sa fii lovit si sa continui sa mergi inainte. Asa se castiga luptele. Acum, daca stii cat valorezi du-te in lume si cere ceea ce valorezi. Dar trebuie sa fii dispus sa fii lovit. Si nu ai voie sa arati cu degetul si sa spui ca nu esti ceea ce vrei sa fii din cauza altora. In iubire nu cred ca exista om care sa nu fi plans cel putin odata si sa considere ca viata nu are sens fara persoana iubita. Am cunoscut barbati foarte duri cazuti in genunchi ca niste milogi in fata femeilor iubite si am cunoscut femei care si- au distrus intreaga viata din cauza unui barbat ce nu le-a raspuns iubirii. La capitolul bani de cate ori noi toti nu ne-am trezit fara resurse ca sa putem sa ne indeplinim dorintele. Care dintre noi nu a avut zile in care a mers pe strada cu capul plecat si umerii grei de povara unor datorii, sau a unor lipsuri si suferinte materiale care ne-au dat un gust amar. In privinta sanatatii, de cate ori nu ne-a umilit viata si ne-a aratat cat de fragili, muritori si neinsemnati suntem ori luandu-ne sanatatea ori luand-o cuiva drag noua. Social, iti duci aminte macar odata cand te-ai simtit umilit, rusinat sau parasit de chiar prietenii tai? Cand ai simtit ca nu ai deloc valoare si nu ai ce sa oferi celor din jur? Inca mai cred ca nu ma las si mai am forta sa trec peste toate...ceea ce nu stiu, este pana cand...

duminică, 13 martie 2016

Ce cautăm noi la bărbaţi

Ca orice femeie, şi eu după îndelungi discuţii cu persoanele de sex feminin din jurul meu, am ajuns în unanimitate la concluzia că „el” trebuie să fie: îngrijit, cu o situaţie materială cât de cât bună sau cu planuri concrete pentru o viaţă profesională stabilă, deştept, să aibă simţ artistic, să fie cât se poate de atent şi cu bun-simt. Nimic nou sub soare. După cum spuneam şi altă dată, iarna nu-i ca vara, politicienii mint şi viaţa merge mai departe.

Ca orice lucru care trece de la stadiul de gând la cel de practică, partea mai interesantă a fost atunci când lucrurile au început să prindă contur şi am început să întâlnim bărbaţi care corespund tiparului de mai sus. La prima vedere. Pentru că din nefericire, calităţile înşiruite frumos mai devreme pot să vină la pachet cu o serie de defecte peste care nu vrei şi nici nu poţi să treci cu vederea. Când visul romantic se transformă în dezamăgire şi uneori coşmar, devine evident faptul că cel mai des nu ştim ce vrem, ci doar ne închipuim că ştim. Vrem să întâlnim prinţul călare pe cal alb care să ne salveze de toate. Însuşirile unui om sunt mult mai complexe decât definiţia lor din dicţionar şi inevitabil avem surprize mai mult sau mai puţin plăcute.

Am întâlnit în viaţă bărbaţi ingrijiţi. Care aveau mai multe cutiuţe cu cremă decât noi pe noptieră. Am întâlnit bărbaţi realizaţi profesional. Care erau atât de obosiţi şi mecanizaţi de-a dreptul, atât de ordonaţi încât nu aveau loc de o femeie în viaţa lor. Am întâlnit bărbaţi cultivaţi. Care reuşeau să ne plictisească ori până la somn, ori până la enervare. Am întâlnit bărbaţi cu simţ artistic bine definit care reuşeau să ne obosească cu ideile lor. Am întâlnit bărbaţi atenţi. Atât de atenţi încât li se părea absurd că o femeie poate să prefere din când în când compania fetelor pentru o seară în oraş decât compania lor. Am întâlnit bărbaţi cu bun-simţ. Cu atât de mult bun-simţ încât dacă refuzam o întâlnire pentru că aveam altceva de făcut nu mai aveau curaj să întrebe a doua oară.

Cu toate acestea, cine ne fură inima de fapt? Noi femeile, uneori credem că ştim ce vrem şi când primim ne dăm seama că detaliile contează. Ele îi fac să fie pe „ei” deosebiţi de restul. Când cineva ne întreabă cum este „el”, ar trebui să fie suficient răspunsul: e pur şi simplu bărbatul meu.


joi, 10 martie 2016

Ce au în comun femeile cu tehnologia?




Am constatat şi eu la fel ca şi voi că de cele mai multe ori femeile şi tehnologia nu se împacă cel mai bine. Îmi place să am un laptop performant, un sistem audio super şi un telefon mobil bun, dar sinceră să fiu, pe cuvânt dacă mă interesează cum funcţioneză toate, cum se numesc toate părţile minuscule din ele şi cum ar putea să fie "tunate".

Mereu se generalizează faptul că femeile şi tehnologia nu au ce căuta împreună. Din anumite puncte de vedere, este adevărat. Un bărbat care schimbă o priza poate fi sexy. O femeie care face asta e... ciudat (ca să fiu diplomată). Biologic vorbind, natura ne-a lăsat diferiţi. Da, da, da... se tot ţipă în toate direcţiile "egalitate-egalitate-egalitate", dar intre femei şi bărbaţi nu va putea apărea niciodată semnul de EGAL. Desigur, e normal să fim egali în drepturi. Faptul că suntem OAMENI ne dă acest drept. Dar altfel, femeile şi bărbaţii nu sunt şi nu vor fi egali.

Natura ne-a lăsat pe noi emotive, visătoare, înclinate mai mult spre artistic şi uman, cu capacităţi mai bune de a deosebi nuanţele şi cu o atenţie distributivă mult mai avansată. Toate acestea sunt incompatibile cu şuruburile bujiile, conductorii, circuitele în serie şi cu prescurtările: WAN, LAN, DNS, DHCP.

Deci, dacă se întâmplă să o vezi pe iubita/soţia ta că suferă când i se strică laptopul... nu îi tot explica cum îl poţi upgrada sau că a apărut altul mai performant şi cu 4 giga de RAM în plus, pentru că o să o lase rece. Ea chiar ţinea la el, îl privea altfel decât un ansamblu de componente. Dacă partenera ta preferă să citească o carte în dulcele stil clasic stând comod aşezată cu o carte în mână, nu o mai bate la cap cu vreo tabletă specială. Dacă ţi-a zis că nu îi trebuie alt mobil, că încă poate să vorbească pe ăsta... zâmbeşte pur şi simplu. Înseamnă că eşti norocosul posesor al unei fiinţe feminine şi gingaşe. Nu o obliga să accepte în viaţa ei mai multă tehnologie decât simte că are nevoie. Şi în niciun caz nu o obliga să fie interesată de discursul tău despre cum orice reţetă de bucătărie poate fi scrisa în cod PHP. Savurează faptul că te priveşte ca pe un zeu în acel domeniu şi punct!

Cu toate acestea, greu de crezut sau nu, o parte din evoluția tehnologică este datorată femeii. Nu bărbații au simțit nevoia de a avea un cuptor cu microunde, o mașină de spălat rufe sau vase, un robot de bucătărie, un fier de călcat cu aburi sau o centruă cu vibro-masaj J

luni, 7 martie 2016

În sfârşit nefumător

Nu, nu o să vorbesc despre cartea lui Allen Carr, o să-i împrumut doar titlul pentru că toată lumea vorbeşte în ultima vreme de ziua în care nu se va mai fuma în locurile publice din România, eu cred că o să mă consider întotdeauna un fumător chiar dacă nu mai fumez din 25 ianuarie 2016. A nu se înţelege greşit, nu m-am lăsat de fumat din cauza legii antifumat, nu mai fumez pentru că am reuşit să nu o mai fac două săptămâni în spital şi am zis să văd cât mă ţine. Încă mă ţine, vedem până când. Mai am un singur hop de trecut, prima tură de nervi de la birou şi aşteptarea primei pauze...Mi se pare aşa o nebunie în tot ceea ce se întâmplă, tutunul dăunează grav sănătăţii tale şi a celor din jur...ce să-ţi spun, stresul dăunează mai tare decât tutunul, am văzut asta pe pielea mea. Am cunoscut oameni care sunt împotriva fumătorilor, critică non-stop, dar cu toate astea umblă cu ei. Mare brânză, te deranjează fumul, stai acasă, găseşte-ţi prieteni care nu fumează şi ieşiţi la cofetărie. Dacă de bună voie ieşi în oraş cu fumatori, taci din gură. Eu una sper să nu ajung să mă deranjeze fumul atât de tare încât să nu mai ies nicăieri, dar dacă voi ajunge în situaţia asta, cu siguranţă nu voi ajunge să critic fumătorii. Până la urmă este decizia fiecăruia ce face cu banii şi cu sănătatea lui.

Problema asta cu împărțitul oamenilor în fumători și nefumători, atunci când e vorba de ieșit în oraș, este pură teorie fără sens. Pur și simplu nu poate fi transpusă în realitate. Nu ne putem selecta prietenii pe criteriul ăsta, fumător sau nefumător. Dacă într-un grup există un singur fumător, țigara va fi șefa supremă a grupului, asta ştie toată lumea. Toată lumea își va regla existența după a fumătorului, care, se știe, își reglează viața după țigară. De când nu mai fumez, nu s-a pus problema nici măcar o dată să merg cu prietenii mei fumători într-un loc unde nu e permis fumatul. adevărul este că nici nu am prea ieşit în oraş în ultima vreme. Dar atunci când am ieşit, a fost de la sine înțeles că mergem la fumători. Se întâmpla la fel și atunci când fumam eu. Toți nefumătorii îi urmau pe fumători. Pentru că, na, nu poți să-i ceri omului să renunțe la chestia de care e dependent, prin urmare țigara e șefă absolută în orice grup în care există fumători. Deci discuția despre libertatea alegerii e o prostie. Nefumătorii nu au avut până acum posibilitatea să aleagă. Acum nu vor mai putea fumătorii să aleagă. Ei zic că nu e drept și poate că au dreptate. Doar că nici până acum nu era drept. Se schimbă doar tabăra care va fi avantajată. Sunt curioasă eu din care tabără voi face parte până la urmă :)

vineri, 4 martie 2016

Pacient în România

Pacientul trebuie să îşi regândească felul în care a fost educat, că totul se rezolva la spital, trebuie să înveţe nişte paşi pe care trebuie să-i facă, trebuie să înţeleagă să se ducă la medic pentru consultaţii şi analize preventive. Într-un sistem medical sănătos, pacientul trebuie să aibă dreptul de a alege ce servicii şi produse medicale i se potrivesc. Şi tot el este cel care trebuie să fie destinatarul direct al ajutorului financiar din partea statului. În Romania anului 2016 pacientul nu este un om, ci este un diagnostic. Am trăit să o vad şi pe asta. Să aştept la coadă în Policlinică să mă internez şi să apară la uşă asistenta care strigă în gura mare "tiroida", mai apoi "pancreasul"...destul de şocant atât pentru un om sănătos cât şi pentru un om bolnav, dar asta este situaţia.

Atunci când vezi la televizor câte se întâmplă în spitalele din România ţi se pare aiurea situaţia şi ţi se face pielea de găină. Atunci însă când eşti implicat direct într-o astfel de situaţie e cu totul şi cu totul altă poveste. Portretul robot al pacientului român e unul fără prea multe nuanţe: obedient, neinformat, solidar cu medicii care au salariile mici. Şi nu e nici un păcat în a respecta şi răsplăti daca vrei o tagmă care salvează vieţi. Spre care ne îndreptăm când ne e greu, în care ne punem speranţele când moartea este prea aproape. Te trezeşti într-un cerc vicios în care tot ceea ce credeai tu că este omenesc şi cumsecade, se duce dracului. In România anului 2016 eşti pus în situaţia de a reevalua bunul simţ şi buna creştere pe care ai primit-o acasă. Cred că aşa a fost şi a trebuit să fie, să trec şi eu prin asta. Să văd şi eu oameni care urlă în gura mare că vor salarii mai mari şi că nu lucrează în condiţii normale. Ok, sunt total de acord cu asta şi întotdeauna am fost. Nu voi fi însă niciodată de acord cu oamenii care lucrează în sistemul sanitar dar nu au nici o legătura cu asta. Nu au nici o legătura cu felul în care trebuie să te porţi cu un bolnav. El nu a ajuns pe un pat de spital pentru că s-a plictisit şi nu a mai avut ce face acasă. El a ajuns acolo pentru că are o problemă. De foarte multe ori are o problemă nasoală şi nu vrea să te uiţi la el ca la un rahat pe care îl laşi în pat să se usuce fără să te uiţi la el, fără şă îţi faci meseria şi să îl pansezi..

Este oare normal să nu reuşeşti să trezeşti o asistenta la ora trei din noapte ca să-i ceri un termometru pentru că ai febră? Este oare normal să ai într-adevăr febră şi să dai un telefon ca să ţi se aducă un paracetamol de acasă pentru că nu se găseşte în spital? Este normal ca salonul să fie supraaglomerat de aparţinători şi tu să nu reuşeşti să te odihneşti nopţi la rând pentru că muzica dată la maxim în căşti nu face faţă sforăielilor? Nu, nu este normal. Pacienţii ar trebui supravegheaţi şi ajutaţi de către personalul medical, nu te aparţinători care dorm pe scaun pentru că nu îşi pot lăsa soţia sau mama la cheremul infirmierilor.  Oamenii, când sunt sănătoși, uită să mulțumească. Bolnavii mai sunt cum mai sunt, dar însoțitorii, crescuți la școala Google a culturii medicale și comunicaționale sunt adevărate surse indolente. Ai toate şansele să îţi pierzi răbdarea şi să te pierzi cu firea în asemenea situaţii. Din fericire nu te bagă nimeni în seamă şi tu eşti ţintuit în pat iar tot ceea ce poţi face este să urli la tine că ai ajuns în situaţia asta.

Eu personal mă bucur că sunt bine şi am ajuns acasă (aici am paracetamol). Mă bucur că pe lângă toţi oamenii care nu au nici o legătură cu omenia şi comportamentul asertiv eu am dat peste oameni care au ştiu să îmi arate că exista şi cealaltă faţă a lucrurilor pentru care eu plătesc în fiecare lună asigurările medicale. Am avut parte de tratament de ultima generatie. Am avut parte de oameni care au ales sa faca bine semenilor. Nu vreau să par nerecunoscătoare, dar nu sunt in totalitate de acord cu ce se întamplă în jurul nostru.Am avut parte de personal medical căruia o să-i fiu recunoscătoare veşnic că am apucat să fiu acum şi să pot scrie despre faţa ştiută şi nevăzută a sistemului medical românesc.