Suflet de copil

Сând stai şi te gândeşti care este cea mai mare satisfacţie a zilei pe care tocmai te pregăteşti să o închei la ce te gândeşti, tu ca femeie, ca om? La ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi? La câte reuşite ai avut la serviciu? Sau pur şi simplu la oamenii deosebiţi cu care ai avut ocazia să interactionezi…

Atunci când eram copil de multe ori aveam senzaţia că ziua nu se mai termină şi oricât de aglomerată era credeam că minunata copilărie o să dureze la nesfârşit şi nu o să mai ajungă vremea în care voi deveni un adult responsabil, vorba celor de la Snails „totul va fi bine, când vei creşte mare, vei avea soţie, câine şi salariu…”. Anii au trecut şi am ajuns adult, cred eu, unul responsabil, dar în timp mi-am dat seama că a avea soţ, câine şi salariu nu reprezintă cele mai importante momente din viaţa pe care cu toţii suntem datori să o ducem la final.

A comunica, a cunoaşte permanent oameni noi cu care să îţi poţi petrece timpul sunt momente la fel de importante ca familia şi serviciul. Vârsta care este trecută în actul de identitate nu contează într-o măsură aşa de mare încât să spui, gata, sunt om matur şi asta trebuie să fac. Cel mai important eu cred că este felul în care te simţi şi cum poţi privi de fiecare dată lucrurile. Ai copii? Ai nepoţi? Ai mulţi prieteni? Bucură-te de toţi în fiecare moment şi nu te gândi de fiecare dată că aşa trebuie sau aşa nu trebuie să te porţi. Faptul că astăzi ai o vârstă şi mâine deja ai trecut la alta, anii trec unul după altul,  nu te schimbă pe tine ca om, dacă tu singur nu îţi bagi în cap că trebuie să te schimbi datorită anilor. Cine îmi spune că la vârsta asta nu mă pot comporta ca un copil, sau că nu mă pot amuza aceleaşi glume?

Dacă omul ar reuşi de fiecare dată să găsească un echilibru în tot ceea ce face şi cum să-şi delimiteze priorităţi-le, eu cred că ar putea să-şi încheie fiecare zi cu zâmbetul pe buze mulţumit de faptul că a mai trecut o zi, iar mâine o să poată a o lua de la capăt fără a spune, of, iarăşi este dimineaţă şi am atâtea de făcut astăzi. Viaţa poate fi frumoasă dacă ştii cum să o faci astfel…

Anul 2018 e aproape terminat, cu bune şi cu rele s-a dus, vine altul, habar n-am cum va fi, sper doar să fie unul ok, să fim sănătoşi şi să ne bucurăm de tot ceea ce avem...La multi ani tuturor!

Undeva la mijloc

 Prefată...

Simţim cum iubirea creşte în noi mai tare cu fiecare gând. Visăm cu ochii deschisi la revederi romantice, la sărutări pasionale, la cuvinte de iubire spuse în şoaptă… Ne inchipuim tot felul de situaţii, de scenarii cu happy-end. Şi într-o zi, ne dăm seama că cel pe care il iubim nu ne răspunde cu aceeaşi monedă.

Poate cu toţii am trecut prin asta, am iubit şi n-am fost iubiţi, sau am fost iubiţi şi n-am dat doi bani pe sentimentele altora.  Nu există o explicaţie pentru felul în care ne comportăm câteodată. Pur şi simplu, se întâmplă şi nu prea ai cum sa eviţi asta. Poţi oare să-i spui inimii pe cine să iubească şi pe cine să nu iubească? Nu ai cum, nu ai nicio şansă să faci asta! Te vei indrăgosti de oameni pe care niciodată n-ai fi crezut că ai să-i iubeşti, te trezeşti cu declaraţii de iubire de la oameni cărora le-ai întors spatele până acum şi nu le-ai arătat niciun gest de interes sau de afecţiune.

Este cert că iubirea neâmpărtăşită există şi foarte mulţi ne confruntăm cu ea. Şi este tare să fii respins, o durere greu de exprimat în cuvinte îţi cuprinde sufletul şi te rupe în două. Suferi ca un câine şi te întrebi cum ai ajuns în situaţia asta. Apoi ieşi în oraş cu prietenii şi te îmbeţi. Odată, de două ori, de nenumărate ori într-o perioadă desul de scurtă. Iubirea nu ţine de celălalt, de modul în care acesta alege să-ţi răspundă, ci de capacitatea ta de a iubi şi de a-ţi dărui iubirea.

Nu am solutii salvatoare, nu am metode sau sfaturi care sa te ajute sa anihilezi durerea. Sunt doar un psiholog banal, nu pot face minuni. Poate dacă nu te vei mai împotrivi şi te vei abandona iubirii din sufletul tău, lucrurile vor fi mai uşoare. Teoretic. Cu timpul rănile încep să doară din ce în ce mai puţin, până se aşterne uitarea. Sau poate doar începem să ne obişnuim cu durerea aceea în suflet şi cu faptul că cel iubit nu este prin preajma. Cu toate că nu-l găseşti pe nicăieri, începi să-l vezi pretutindeni. Cum poţi să spui că nu-l ai când el este acum o parte din tine, când îl vezi în tot ceea ce te înconjoară? Iu­birea din tine este tot ceea ce ai nevoie. De fapt, iubirea a fost dintotdeauna înlăuntrul tău şi acum doar s-a manifestat mai intens. Iubirea sălăsluieşte înlăuntrul fiecăruia dintre noi din clipa în care ne naştem şi aşteaptă în permanenţă să fie descoperită. O viaţă fără iubire este lipsită de însemnătate. Indiferent despre ce fel de iubire este vorba.

Puterea de a merge mai departe este în tine, trebuie doar să-ţi propui să uiţi. 

Este numai alegerea ta. 

Cu ce vrei să-ţi condimentezi viaţa? 

Cu regrete, resentimente, furie, ură? 

Sau cu iubire şi armonie?

...

Vocea interioară suntem noi

Sunt curioasă câţi dintre voi au simţit că nu mai pot duce anumite situaţii, altele mai complicate, altele mai simple!? Cred că toţi trecem prin asta, avem momentul acela de epuizare în care ne spunem “GATA NU MAI POT!”. În fapt întotdeauna mai putem, nu primim niciodată mai mult decât putem duce, oricât de clişeic ar suna asta aşa e. De multe ori trecem prin atâtea tornade şi ieşim atât de ciufuliţi din ele dar de undeva… din noi mai găsim fărâmă aia de putere de a ne duce la capăt proiectele şi visele. Găsim puterea de a ne ridica şi de a ne rescrie viaţa.
Uneori avem atâtea încercări prin care trecem şi care ne fură atât de multe, optimismul, pofta de viaţă, zâmbetul, energia şi multe resurse din interior, dar cu toate astea reuşim să vedem luminiţa şi să ne ghidăm după ea.

Ce trebuie să ştim? Că şi atunci când dispare tot, când în jur nu mai avem nimic, tot noi suntem singurii care pot construi. Tot noi suntem stâlpii de rezistenţă şi e o mare greşeală dacă ne aşteptăm de la altcineva să devină stâlpul nostru de rezistentă.

Suntem mult mai puternici decât credem doar că de multe ori nu credem. Ce facem când simţim că nu mai putem? Scormonim bine de tot în noi şi mulţumim că încă mai avem timp să greşim, să ne asumăm şi să ne ridicăm. Mulţumim că încă avem timp să ne reparăm greşelile. Cât timp avem timp, avem orice ne dorim.

Să nu uităm niciodată că acolo undeva ceasul ticăie şi că puterea de ne ridica este singura armă pe care o avem şi care trebuie folosită dacă vrem să ne atingem dorinţele.

Când simţi că nu mai poţi, în fapt încă mai poti… ai nevoie doar de un duş rece şi de tine, de tine pentru a-ţi aminti de scopul tău şi de ceea ce îţi doreşti cu adevărat. Nimeni nu poate să ne trăiască viața. Nimeni nu poate să ne simtă durerea, necazul, nefericirea. Nimeni nu o poate face în locul nostru.

Magia lucrurilor simple

Vorbim cu toţii despre fericire, dar adevărata fericire, stă în lucrurile mărunte care ne taie respiraţia, care ne fac să apreciem oamenii din jurul nostru şi lucrurile care ne învaţă să ne bucuram ceea ce contează cu adevărat. Cu toţii suntem ocupaţi să alergăm după fericire. Deşi ne-o dorim cu ardoare, facem totul pentru a o îndepărta. Paradoxal, nu? Este ca şi cum ai ateriza în nisipul mişcător. Cu cât te agiţi mai tare, cu atât mai rău te afunzi. Fericirea cere timp, simplitate şi aşteptare, pentru a ţi se aşeză pe umăr şi a te urma în viaţă.

Una dintre micile bucurii care îmi umplu viaţa de bine, sunt cărţile. Da, cărţile sunt universul în care îmi place să evadez din cotidianul aglomerat şi ticsit de probleme, griji şi oameni urâţiţi de rău şi nefericire. Îmi place să savurez o ceaşcă plină de cafea sau ceai, să îmbrăţişez o carte şi să nu o las din mâini, până când nu am terminat de lecturat şi ultima pagină plină de frumos. Uneori mi se spune că nu sunt atentă. Da obişnuiam, când mergeam în vacanţă sau să stau câteva zile la cineva, să mă pun într-un colţ şi să rămân acolo cu orele, citind. Poate sunt ciudată, poate sunt orice vrea oricine să mă numească, dar când citesc, sunt cine vreau eu să fiu, în orice parte a globului sau a universului, înconjurată de oamenii cei mai importanţi din viaţa mea.

Îmi place să creez povesti şi să dau viaţa unor personaje care îmi bântuie mintea în nopţile în care somnul nu se îndură de mine. Scrisul şi lectura sunt micile bucurii care îmi umplu viaţa de bine, de frumos, de zâmbete şi linişte interioară. Ştiu cât de importantă este o carte, în special pentru autorul acesteia. Ştiu asta pentru că şi eu lucrez la un volum de cuvinte neliniştite care spera să îşi găsească locul într-un suflet ce are nevoie de ele.

Şi cum să nu ştiu ce este fericirea când o văd în fiecare anotimp, în fiecare carte citită, în fiecare om muncitor care iubeşte ceea ce face, în fiecare gând bun pe care şi-l transmit oamenii, în fiecare sclipire pe care o văd în ochii copiilor şi în fiecare lacrimă de rugăciune din ochii celor mai bătrâni, în fiecare sărut a doi copii care descoperă iubirea împreună, în fiecare surâs al fetei care este aşteptată pe treptele casei cu un buchet de flori în semn de “Îmi pare rău!”, în fiecare strop de ploaie ce ne scalda chipurile după zile toride de vară, în fiecare adiere de vânt care ne face pielea de găină sau în fiecare notă muzicală ce ne gâdila auzul şi ne face să visăm?

Fericirea stă în lucruri mărunte, în oameni buni şi frumoşi care ne fac viaţa mai frumoasă, în fiecare anotimp ce ne dă răgazul de a mai visa, ori în fiecare pasiune care ne însoţeşte prin viaţă. Trebuie să fii fericit, pentru că nimic nu îţi stă în calea spre fericire! Eu citesc, când sunt tristă sau am nevoie de o poveste cu final fericit. Cărţile nu şunt chiar aşa scumpe, chiar nu sunt scumpe, dar au o valoare inestimabilă în viaţa fiecăruia dintre noi.

40+...cu bune si cu rele

Nu stiu cum a fost pentru voi acest an, dar pentru mine a fost tare ciudat. Un an in care am pierdut oameni dragi, dar am si castigat oameni care mi-au devenit dragi. Un an in care era sa iau iarasi totul de la capat, dar m-am redresat mai rapid decat ma asteptam. Un an in care nu am avut probleme majore de sanatate, nu ca asta ar fi ceva ciudat :), dar, sa spunem ca am trecut cu bine pana acum.

Am constientizat in ultima vreme ca e fain sa ai 40 si un pic de ani :) Am trecut peste perioadele de nerabdare, ca totul trebuie sa se intample ACUM si am realizat ca o femeie de 40 si un pic de ani nu te va trezi niciodată noaptea pentru a te întreba la ce te gândești. Îi este indiferent la ce te gândești. Dacă o femeie de 40+ de ani nu va vrea să privească sport cu tine la televizor, ea nu te va bombăni la cap din cauza asta.

Ea se va ocupa ce ceea ce-i place, de obicei cu ceva mult mai interesant. O femeie de 40+ ani se știe destul de bine, pentru a fi sigură cine este, ce-și dorește, și de la cine. Foarte puține femei de această vârstă sunt interesate de părerea ta despre ele sau despre ce fac ele.

Femeile de 40+ de ani au simțul respectului de sine. Ele rar vor ajunge să-ți facă isterie la operă sau într-un restaurant. Desigur, dacă vei merita asta, ele te vor împușca în liniște, dacă vor crede că astfel pot să fugă de responsabilitate.

Femeile mature sunt generoase în laude, deseori nemeritate. Ele știu ce senzație îți oferă nemulțumirea. Femeile de 40+ de ani sunt destul de sigure pe ele pentru ați face cunoștință cu prietenele lor. Femeile mai tinere pot să-și evite chiar și cele mai bune prietene, pentru că nu au încredere în partenerul lor. Femeile mai mature nu au nicio problemă dacă le vei găsi pe prietenele lor atrăgătoare. Ele știu că prietenele lor niciodată nu le va trăda.

Femeile de 40+ de ani au o intuiție de oracol. Nu trebuie să recunoști nimic, ele și așa știu. Femeile de 40+ de ani sunt deschise și sincere. Ele îți vor spune verde în față dacă ești un nerușinat și te comporți ca un nerușinat. Nu va trebui să ghicești care este atitudinea ei față de tine.

Așa că sunt multe motive pentru a admira femeile de 40+ de ani. Poate cel mai important lucru in viata unui om, este felul in care el se comporta cu el. Daca nu te accepti tu pe tine, de ce ar face-o ceilalti? Viata e simpla, noi avem placerea de a o complica in fiecare zi cu temeri si cu ganduri negre nejustificate...restul? e can can...

Cel mai de pret dar al oamenilor: PRIETENII

Viata fara prieteni este ca o masa fara desert. Este evident cat de nesatisfacatoare ar fi lumea in care am putea gusta din toate bucatariile lumii, fara a ne bucura, la final, si de gustul unei prajituri. Prietenia adevarata, insa, este cireasa de pe tort.

Acest gen de relatie este cea mai echilibrata si usor de pastrat dintre toate. In principiu, oricine ar putea sa mentina o relatie adevarata de prietenie, sa respecte anumite reguli si "obligatii" pentru ca apoi sa se bucure de toate drepturile, libertatile si implinirile pe care ti le aduce.

Daca aceia pe care ii numesti prieteni sunt persoanele cu care ocazional te intalnesti in oras la o cafea sau la distractie la sfarsitul saptamanii, notiunea la care incerc sa ajung ti se poate parea usor exagerata.

Acest lucru se datoreaza faptului ca mai nimeni nu vede prietenia ca pe o relatie serioasa, in care trebuie sa depui efort considerabil pentru a o face sa functioneze. Implicarea afectiva si sacrificiile pe care le faci de buna voie si nesilita de nimeni sunt, din punctul meu de vedere, piatra de temelie a unei prietenii ideale.

Usor de spus, greu de facut. Mai ales cand avem la orice pas exemple de prietenii destramate, bazate pe interes sau in care increderea este tradata. Foarte putine persoane inteleg ceea ce inseamna cuvantul "prieten" si responsabilitatile care vin odata cu acest titlu. De aceea, se spune ca intr-o viata gasesti, daca ai noroc, cativa prieteni adevarati.

Iti vine greu sa crezi? Cel mai de insemnatate aspect al unei prietenii adevarate este ca aceasta sa reziste testului timpului, atat la bine, cat si la rau. Statutul unei cunostinte se transforma din "amic" in"prieten" automat, dupa ce ajungeti la un nivel ridicat de intimitate si treceti impreuna peste dificultatile care apar inevitabil in viata.

O prietenie adevarata se bazeaza pe incredere reciproca, iar secretele impartasite prietenilor buni nu trebuie sa ajunga la urechile altora, indiferent de cat de superficial si inofensiv ti se pare. In situatiile stanjenitoare, fii colacul lor de salvare si implica-te in problemele ,la randul lor, vor face acelasi lucru pentru tine.

Impartaseste prietenilor tai adevarati gandurile si secretele si fii sincera in orice situatie - o formula indispensabila pentru orice relatie interumana. Retine faptul ca oricat de rele ar parea lucrurile, minciunile dintre voi vor ingreuna si mai mult o relatie care poate fi salvata. Acelasi principiu se aplica si cand mergi la cumparaturi cu ei. Adauga putina diplomatie in felul in care le critici tinutele sau felul in care arata in bluza pe care si-o doresc. Nu face niciodata greseala de a nu le spune ceea ce crezi cu adevarat, din teama de a-i rani, pana la urma asta face diferenta dintre o prietenie adevarata si restul cunostintelor.

La fel de important este ca niciodata sa nu profiti de pe urma celor pe care ii numesti prieteni. Pana la urma, este o diferenta clara intre un sprijin si un fond de sprijin, iar o relatie de prietenie este caracterizata de factorul "dau si primesc neconditionat".

Iubeste-te pe tine inainte de a incerca sa iubesti pe altcineva! Un prieten bun are intotdeauna incredere in sine, ceea ce pe termen lung inlatura eventuale competitii si sentimente de gelozie. Apoi, demonstreaza frecvent cat de mult ii areciezi, fi constienta de lucrurile marunte pe care le apreciezi la ei si fi mereu alaturi de prietenii tai, indiferent de situatie.

Nu uita ca oricine are o limita, respecta-le pe ale lor si invata sa iubesti micile defecte pe care le au. Daca nu poti face asta cu usurinta si sunt anumite lucruri pe care nu poti sa le digeri, discutati in privat problema si invata sa treceti peste.

Cea mai importanta "regula nescrisa" pe care trebuie sa o respecti atunci cand este vorba de prietenii tai, este aceea de a nu le trada niciodata increderea. A avea prieteni inseamna a fi un om bogat, un om care intotdeauna va avea pe cineva aproape, oricare ar fi directia in care porneste prin viata.

Eu imi iubesc prietenii asa de mult, chiar daca nu le spun prea des asta, dar voi fi intotdeauna mandra sa ii am aproape de mine in orice moment.

Ce ar fi daca...

Sa incep cu o veste buna: atat de des invocata "criza a varstei mijlocii" nu exista. "Cutremurul sufletesc" aparut la mijlocul vietii a fost o simpla inventie a unor autori ingeniosi, care au produs, de fapt, o literatura de larg consum, in domeniul psihologiei. Toate studiile mai recente arata ca "eventualitatea unei crize intervenite la mijlocul varstei adulte trebuie categoric respinsa". Urmeaza acum vestea proasta: crize psihologice pot exista in toate etapele de dezvoltare ale personalitatii umane, deci la orice varsta. La 20, 30 de ani, deci si intre 40 si 60 de ani. Pentru psihic, perioada de la mijlocul vietii nu e mai buna sau mai rea decat cea de dinainte sau de dupa. E doar diferita.
"In aceasta faza a existentei se pregateste o transformare insemnata a sufletului uman", scria Carl Gustav Jung, parintele psihologiei analitice. El era de parere ca, la fel cum se intampla la pubertate, omul ajuns la a doua jumatate a vietii se simte amenintat. E cuprins de neliniste, deoarece presimte apropierea vidului batranetii. Si nu se poate spune ca psihologul austriac nu ar fi avut, macar in parte, dreptate. Aproape 60% din intreprinderile europene nu au angajati care sa depaseasca varsta de 50 de ani. Sansele le sunt oferite celor mai tineri. Tot lor le apartine si nemarginirea. Cand ai trecut de 40 de ani, pierzi sentimentul ca viata nu se va sfarsi niciodata. Daca esti femeie, reusesti sa mai atragi privirea barbatilor, dar nu ca altadata. Privirea vine, poposeste o clipa asupra ta, apoi trece mai departe. Inainte, ar fi ramas lipita de chipul tau, s-ar fi prelungit intr-un zambet, poate chiar ar fi dat nastere unui flirt. Examinarea critica in oglinda, ridurile, disparitia frumusetii fizice ranesc sufletul. Iar rana e cu atat mai profunda atunci cand persoana are prea putine alte puncte de sprijin.

Pentru cei ce se rezuma sa se contemple in oglinda pentru a vedea cat au imbatranit, viata poate capata un gust amar. Apar pareri de rau in privinta experientelor traite si regrete provocate de cele netraite. Iubirile ratate, studiile intrerupte, copiii avortati, sansele refuzate. "Binele nesavarsit, iubirea neiubita, timpul irosit", dupa cum isi recapitula existenta poetul englez Philip Larkin. Se poate instala un sentiment al captivitatii: acela ca esti prins in capcana, intr-o viata in care ai nimerit intamplator si de unde nu mai gasesti nici o cale de iesire.

Fericirea n-are sens unic

In viata, de fiecare data cand optam pentru ceva, refuzam altceva. Femeia cu care nu ne casatorim, profesia pe care n-o practicam, orasul in care nu locuim. Viata noastra ni se pare un coridor din ce in ce mai ingust, cu usi care, privite retrospectiv, ne amintesc ca au stat larg deschise, gata sa ne primeasca. A fost oare intelept sa nu intram pe nici una? Poate ca, pasind peste un prag sau altul, am fi gasit dincolo de el plinatatea vietii. Alegerile noastre nu ne-au permis sa traim efectiv, "am fost traiti", cum spune Eminescu. Ne-am lasat manati de lasitate, prudenta, pragmatism?
Unii intra in panica atunci cand isi dau seama ca existenta lor pana in acel moment n-a fost o strada cu sens unic spre fericire. Socotesc ca trebuie sa-si refaca viata, intorcand-o pe dos. Se grabesc sa taie toate puntile care ii leaga de trecut. Isi parasesc serviciul, deschid actiune de divort, se insoara la 50 de ani cu o pustoaica de 20, emigreaza in Australia, colinda cramele ori intra intr-un sir de aventuri sexuale, pentru a-si dovedi ca mai sunt, inca, barbati. Lupta sa puna mana cu orice pret pe fericirea de care n-au avut parte.

Sufletul n-are nici o legatura cu varsta

"Ceea ce n-ai realizat pana la 40 de ani nu vei mai obtine niciodata!". Sloganul acesta considerat de multa lume ca fiind o regula de viata poate fi valabil pentru angajatii intreprinderilor multinationale, unde lucreaza tot mai multi tineri, pentru care singurul scop al vietii e situatia profesionala si banii. In rest, e de doua ori fals. 40 inseamna tot atat de putin o linie de demarcatie ca si 60. Este adevarat ca rapiditatea cu care se desfasoara procesele de prelucrare a informatiilor in creier scade cu varsta - lucru perfect explicabil, daca tinem seama de faptul ca, in decursul vietii, banca de date din calculatorul creierului nostru creste continuu, astfel incat, pentru a trage o concluzie si a lua o decizie, trebuie examinata o cantitate din ce in ce mai mare de informatii. Insa aceasta incetinire a gandirii e compensata de experienta. Datorita ei, facem mai putine optiuni gresite si ajungem mai rar in situatii dificile. La douazeci de ani, avem cincizeci de idei, insa nu ne dam seama care din ele ar fi potrivita. La 60 de ani, avem doar cinci idei, dar sunt cele corecte. Forta creatoare a sufletului n-are nici o legatura cu varsta. Picasso a pictat "Guernica" la 56 de ani, Hndel a compus oratoriul "Messia" la 57, tot atatia avea si Kant cand a asternut pe hartie "Critica ratiunii pure", Verdi a creat "Aida" la 58, "Othello" la 73 si "Falstaff" la 79, Alexander von Humboldt a inceput sa redacteze ampla sa lucrare "Cosmosul" la 65 de ani, Ranke a scris la 80 primele randuri din "Istoria universala", o opera in treisprezece volume, iar Michelangelo avea 88 cand moartea i-a luat pensula din mana.

Dar reprezinta, oare, performantele de tipul celor amintite mai sus singura unitate de masura in viata? Oare numai cariera, capacitatea de procreare sau vigoarea erectiei dau sens existentei? Nu este cumva mai important sa poti rade, sa poti plange, sa poti iubi, sa te poti bucura pur si simplu? Asemenea insusiri nu depind de varsta. Sa-ti reevaluezi viata, sa-ti gasesti noi valori si noi criterii, sa redefinesti ceea ce esti tu ca femeie, ca barbat, ca om, sa-ti gandesti un nou program pentru toamna vietii, altul decat pentru primavara ei, acestea sunt lucrurile care conteaza.

Nu durata biologica imbatraneste sufletul. Sa ne imaginam psihicul ca pe un organ, asa cum e stomacul, de exemplu. Acest organ primeste in permanenta o hrana de proasta calitate si nepotrivita - desconsiderare, jignire, lipsa de atentie, subapreciere, dispret, inclusiv din partea propriei persoane. Care va fi consecinta? Stomacului i se va irita mucoasa, iar sufletul va reactiona cu revolta, fatalism, neincredere, cinism. Asa imbatraneste el. Despre ceea ce pastreaza sufletul tanar a cantat Frank Sinatra intr-una din melodiile lui, poate cea mai cunoscuta, privind in urma la viata sa, cu un suras tandru: "I've lived a life that's full/ I traveled each and every highway/ And more, much more than this,/ I did it my way...". ("Am trait o viata plina/ Am batut toate drumurile/ Si mai mult, mult mai mult decat atat/ Am facut-o in felul meu..."). Sa ai o viata implinita, sa calatoresti nu numai pe cai batatorite, ci sa risti si sa intri in fundaturi, apoi sa iesi iar la lumina, sa gasesti in tine puterea de a porni din nou.

Sa ramai viu si sa eviti perfectiunea, sa accepti idei noi si sa nu te lasi falsificat de stereotipurile cotidiene si de rolul care-ti revine in viata de cuplu - iata cea mai buna preventie contra aparitiei ridurilor pe suflet. Cei mai multi fac experienta acestei lejeritati abia dupa ce trec de 40 de ani. Atunci isi permit sa spuna: "Nu mai trebuie sa dovedesc nimic nimanui, am experimentat destul".
Nu-si mai acorda siesi atata importanta, in schimb, ii iau foarte in serios pe ceilalti. Isi asuma raspunderea pentru ei. Folosesc experienta lor de viata. Isi pastreaza calmul. Si sunt mereu receptivi la tot ce e nou.

Arta de a trai este in esenta o arta a echilibrului. Echilibrul intre frica si temeritate, consecventa si flexibilitate, placere si suferinta, singuratate si comuniune, pace si razboi, sens si absurditate - si multe altele. Arta echilibrului nu urmareste sa elimine polaritatea vietii, ci o recunoaste ca atare, impacandu-se cu permanenta alternanta a polilor.

Carl Gustav Jung, psihanalistul, recomanda o reorientare pentru a doua jumatate a vietii. Rostul celei dintai, spunea el, este satisfacerea "scopurilor naturale", construirea bazei profesionale si familiale. Cea de-a doua jumatate ar trebui consacrata "scopurilor culturale", preocuparii "de a nu mai cauta atat de mult viata in zonele marginale ale sufletului, ci mai ales in cele profunde". Iar acolo avem ce descoperi de la 40 de ani in sus. Actorul Dustin Hoffman a facut, nu demult, o remarca interesanta: "Se zice ca noi nu intrebuintam mai mult de zece procente din creierul nostru. Poate ca, fara s-o stim, intrebuintam tot zece procente si din suflet".

Dreptul nostru la fericire

Astăzi filozofez și mă gândesc la termenul de fericire, mi se intamplă și mie câteodată :) Mult timp, fericirea a fost asociată cu acele concepte „alunecoase”, „înșelătoare” datorită imposibilității ei de a se înscrie în tiparul unei definiri rigide.Ar fi și greu de presupus că ea ar putea face față unor reguli impuse de o definiție strict științifică. Aceasta pentru că fericirea reprezintă o stare prin excelență subiectivă, cu o structură complexă de tip emoțional-afectiv, cognitiv-informațional, dar și apreciativ-valorizator. De aceea, percepțiile noastre despre viața pe care o trăim, care ne dau dimensiunea fericirii, sunt foarte diferite în funcție de caracteristicile individuale, dar și de oportunitățile oferite fiecăruia de mediul său de viață.

O definire prescurtată a fericirii ca „realizare de sine” sau ca “satisfacție cu viața” a fost agreată încă din antichitate. Aici sunt aduse în prim plan două condiții esențiale. Prima – ce trebuie să facă omul pentru a ajunge la realizarea de sine prin perfecționare, autodezvoltare, aspirație spre echilibru, armonie, liniște sufletească. A doua – ce trebuie să evite omul în viață pentru a stopa, frâna forțele distructive, cum ar fi: stresul, conflictele, dezechilibrele, tensiunile etc. Cele două ipostaze ale fericirii, în fapt complementare, apar ca atenționări directe, adevărați avertizori pentru alegerile care definesc sensul vieții. În acest fel, fericirea se impune și ca o înțelepciune de viață oferind un ghid de urmat în “realizarea de sine”, alături de alți oameni și în prezența lor. În acest context, îndemnul “să fii tu însuți în toate împrejurările”, să nu te abați de la principiile tale, indiferent de conjuncturile vieții, este unul definitoriu în căutarea fericirii.

Fericirea nu poate fi atinsă fără a ști ce anume depozităm în aspirațiile noastre, ce dorim să obținem de fapt în viață. Fericirea este un proiect ce trebuie finisat continuu. Cunoașterea de noi înșine și a mediului în care trăim este implicată mereu în acest proiect. Dacă nu definim cât mai clar pentru noi termenul de fericire, nici nu vom putea ajunge la ea. Este ca și cum am căuta un obiect dar nu știm nici ce obiect căutăm, nici unde l-am pus și nici ce reprezintă el pentru noi. De aceea, eu consider că fericirea, ca proces de continuă depășire a condiției noastre prin căutări succesive, prin aspirații propuse, prin rezultate încheiate, prin acțiuni cu sens pentru noi și ceilalți presupune o perfecționare permanentă și niciodată încheiată pe parcursul vieții. A ne opri din a aspira spre ceva, din a dori ceva, din a avea proiecte finalizate, înseamnă a ne resemna la ce am obținut la un moment dat, a ne fixa în timp propria dezvoltare, de fapt, a ne plafona. Acest lucru este contraproductiv pentru însăși evoluția și stima noastră de sine.

Satisfacția omului cu viața și gradele ei de realizare în timp, construcția unor indicatori subiectivi și obiectivi ai calității vieții, sunt doar câțiva pași siguri de apropiere treptată a teoriei calității vieții de măsurarea fericirii. De regulă, dacă sunt bine realizate ca metodologie, barometrele de măsurare a fericirii, respectiv a satisfacției cu viața sunt precise și semnificative pentru bunăstarea individuală. Construcția unor indicatori subiectivi de satisfacție cu viața și modalitățile concrete prin care aceștia pot măsura cantitatea de fericire individuală (Well-Being) devine o promisiune de actualitate pentru măsurarea componentelor fericirii. Se încearcă astfel și un răspuns, de loc simplu, la întrebarea „cine și cum măsoară”.

Nu putem să ne bazăm, în dorința noastră de a ajunge la fericire, pe rețete ori soluții prefabricate. Impunerea sau absolutizarea oricărui model de viață, presupunând că ne poate duce spre fericire, indiferent cât de bun l-ar considera cineva, acesta va avea o orientare dirijistă pentru comportamentul uman. Fericirea, ca trăire intens subiectivă, respinge orice tentativă de manipulare a comportamentului sau imixtiune în viața noastră personală și în ierarhia valorilor stabilite și acceptate de propriile noastre alegeri de viață.

În acest context, o morală machiavelică, prin care se justifică permanent că „Scopul scuză mijloacele”, este exclusă aici. Ea rămâne un atribut al unei organizări sociale de tip primitiv. Este bine cunoscut că nu poți fi fericit când, prin efectele acțiunii tale, dorite sau nedorite, directe sau indirecte, așteptate sau neașteptate, produci suferință, nefericire celor din jurul tău. După cum nu poți fi fericit, indiferent de condițiile tale, când ești înconjurat de o masă mare de oameni nefericiți.

De aceea, fericirea a fost și va rămâne strâns legată de nevoia unui spațiu propriu al libertății de gândire și de acțiune a omului (de prezența unei “culturi a libertății” versus o „cultură a tăcerii”), de un climat prietenos al relațiilor interpersonale bazat pe „un model valoric cultural de viață”, (o cultură a relațiilor interpersonale), de o morală a acțiunii împreună fundată pe o etică a responsabilității colective și, nu în ultimul rând, de o democrație reală, consolidată, versus una zgomotoasă și extrem de fragilă.

Toate la timpul lor

Cât suntem de conştienţi că totul are un timp? Că nimic nu putem face când vrem noi, ci totul se petrece atunci când trebuie? Unora dintre noi, sigur că, viaţa le-a demonstrat că trebuie să fim răbdători, că totul are un rost şi că nimic nu se întâmplă doar când vrem noi, ci atunci când trebuie. Da, aşa zice bunica mea, şi acum şi din totdeauna, „ Toate la timpul lor.”
Viaţa sigur a învăţat-o asta. Viaţa, sigur, ne învaţă şi pe noi. Nu ai cum să ştii când eşti tânăr, naiv, novice toate câte ale vieţii vor fi şi vor mai fi. Atunci ai impresia că totul este posibil şi că totul trebuie să se petreacă după bunul tău plac. Nu înveţi decât după ce suferi, că timpul le rezolvă pe toate.

Am fost învăţată că e bine să taci. Am tăcut. Am fost învăţată că e bine să „pleci” capul. Am „plecat”. Am fost învăţată că dacă poţi ajuta, ajută. Am ajutat. Am fost învăţată că trebuie să trăieşti cu oamenii şi să faci ce poţi pentru a fi bine. Toate acestea le-am văzut acasă, le-am aplicat în viaţa mea de până acum. Uşor nu este. Sigur că ştim de ce nu este uşor. Pentru că lumea este de foarte multe feluri. Pentru că fiecare îşi vede doar interesul personal. Şi e păcat. Dar nu putem schimba nimic. De foarte multe ori m-am întrebat de ce tac? De ce ajut? De ce nu spun nu? Pentru că nu pot. Pentru că, din păcate, de cele mai multe ori gândesc cu sufletul. Ceea ce mă alină însă, este faptul că mi s-a demonstrat că timpul le rezolvă pe toate, că bunica avea dreptate: „toate la timpul lor”.

Fie-n car, fie-n căruţă, fie-n turnul bisericii, fie-n ceas de aur, timpul e acelaşi. Se scurge la fel pentru toţi. Şi tuturor ni se demonstrează că el le rezolvă pe toate. Câţi dintre noi nu ne facem luntre şi punte să rezolvăm marea cu sarea. Câţi apoi nu stăm şi analizăm retrospectiv totul, concluzia fiind, uite ce frumos s-a rezolvat şi cât ne-am agitat? Dar, aşa trebuie să fie. Aşa se rânduiesc toate.
Albert Einstein spunea că „timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în acelaşi timp”. Pentru unele trebuie să ai răbdare, pentru altele nu. Altele vin mai repede chiar decât ţi-ai fi imaginat. Sau chiar poate nici nu mai sperai că s-ar mai putea rezolva.

În zilele acestea am primit câteva dovezi că nu e nimic nici întâmplător, nici nerăsplătit. Graţie educaţiei primite acasă, am fost răsplătită pentru faptele cu care am încântat pe cineva. Mie mi s-a părut că fac ceva ce stă în firea lucrurilor, că e bine să am răbdare, să nu grăbesc lucrurile. Nici nu puteam să realizez că nu aşa trebuie sau, mai mult, că sunt oameni care nu gândesc aşa ca mine. Spre mirarea mea, da, oamenii nu mai pun preţ nici pe oameni, nici pe gesturi.

În nesfârşita alergare după multe nimicuri, atunci când mai dăm dovadă de omenie suntem totuşi răsplătiţi. Răsplată care este atât a noastră cât şi a celor care au sădit în mintea noastră educaţia omeniei. Pentru asta le mulţumesc şi, mai mult decât atât, de fiecare dată când mi se spune că am făcut un gest frumos prin care am demonstrat prietenie şi omenie adevărată mă gândesc la ai mei şi-mi spun: aşa m-au crescut. Şi mă mai gândesc că timpul începe să-şi arate roadele muncii a generaţii întregi.E cert, ce dai, aia primeşti înapoi...la un moment dat :)

Melancolie târzie de toamnă

Îmi place toamna pentru aroma amintirilor din trecut, pentru dulce-amăruia melancolie care îmi invadează sufletul şi pentru un nou început şi totodată un nou sfârşit. Pentru că fiecare frunză căzută îmi aminteşte cât de efemeri suntem şi cât de trecătoare sunt lucrurile. Pentru că toamna aduce cu sine vremea de altădată când toate grijile şi frământările erau mici şi totuși pentru mine la acea vreme atât de importante. Pentru că vântul rece miroase a plăcintă cu dovleac şi a gutui încălzite pe sobă…

Pentru că ploaia rece care o să vină mă va trimite în culcare, sub păturică, de unde scot doar mâinile pentru a citi o carte, a bea un ceai fierbinte sau pentru a tasta. Pentru că străzile vesele şi vii sunt acum calme şi neprimitoare, solitare şi nesfârşite, iar zgomotele zilelor de vară se pierd în eter şi nu se mai aud decât frunzele căzătoare şi sunetul lin al vântului.

V-aţi gândit la cât de puţine anotimpuri tomnatice ne bucurăm? Toamna nu este unul dintre anotimpurile noastre preferate. Şi atât de repede vin şi trec şi lasă în urma lor dulcea amăgire a tinereţii. Aş vrea să fie un an doar toamnă. Sau poate doi, sau poate pentru totdeauna. Aşa poate nu aş mai rătăci printre himere şi aş fi mereu conştientă de ceea ce suntem şi de ceea ce nu vom ajunge niciodată să fim. De când ne naştem ştim că întotdeauna ne va aştepta un sfârşit…

Femeia reală

Sunt un om prea comun ca să vorbesc despre femei neobişnuite. Nu cred în femeie ca frumuseţe de vitrina. Cred în femeie ca forţă. Nici în femeia cu rol predestinat nu cred. Cred în femeia care îşi alege partitura, în femeia cerebrala şi-n femeia emoţiilor, pătimaşă, complicată, câteodată chiar nebună. Şi nu dau doi bani nici pe cele care se cred superfemei.

Nici pe dive şi mituri, nici pe "femeia la cratiţă", "femeia-nevastă", pe nicio femeie-eticheta, cred în schimb în femeile care plâng până li se umflă ochii şi-apoi râd, care cad şi se ridică fără o mână de sprijin, femei care pleaca în căutarea unui drum, femeile care nu ştiu să fie altfel decât femei, care nu îşi deghizează frumuseţea, sexualitatea, tremurul, plânsul, puterea în spatele unei măşti.

Nici pe femeile trase la indigo-ul trendurilor nu pariez, femei artificiale şi impersonale, când mă gândesc dar ce frumoasă e femeia care nu se teme să fie ea, aşa cum este, fără artificii superficiale şi fără etichete lipite pe fruntea ei de alţii. Femeia care ştie ce mari îi sunt ochii şi ce rotunde soldurile, femeia care se imbracă în roşu pentru că se simte bine în roşu, care n-are nevoie să-şi ţuguie buzele pentru că nu vrea să semene cu nimeni.

Şi ce dacă această femeie plânge câteodată, şi ce dacă se trezeşte vorbind despre haine şi rujuri, şi ce dacă nu ştie să ascundă că iubeşte sau câteodată chiar suferă nebuneşte? Cu ce greşeşte femeia care doreşte să stea ore întregi de vorbă cu prietenele ei, să îşi povesteasca bucuriile şi necazurile ore în şir ? Şi dacă nu şi-a găsit dragostea încă, şi dacă are aventuri, şi dacă îi plac bărbaţii, ce? Cu ce greşeşte ea şi nu greşesc bărbaţii din jurul ei ?

Şi mai cred, în sfârşit, în libertatea şi îndrăzneala femeii de a fi o individualitate, nu un  standard creat pentru ecranele televizoarelor. Aş vrea să văd mai multe femei, şi mai puţine şabloane pe stradă. Să văd femei care îşi poartă cu demnitate soarta şi se acceptă aşa cum sunt. Care îndrăznesc să viseze şi să spere în realizarea viselor cu orice preţ, care să fie dispuse să-şi asume toate riscurile într-o simplă speranţă de mai bine.

Ce fac eu pentru mine

Să fii pasionat/interesat de dezvoltarea personală e la modă în zilele noastre, dar oare câţi dintre noi știu ce înseamnă cu adevărat pentru noi să investim în dezvoltarea noastră personală? 

 

Mie una îmi place să citesc diferite articole, cărţi sau bloguri tematice, să merg la cursuri, evenimente, să urmăresc filme motivaţionale. Toate acestea mă încarcă de energie pozitivă.
Cred, însă, că toate aceste lucruri nu sunt suficiente, dacă nu înţelegem cu adevărat ce înseamnă să investim în noi. Nu trebuie niciodată să aşteptăm ca iniţiativa să vină din partea celor din jurul nostru. Mă distrează foarte tare oamenii care, după ce citesc o carte, dintr-odată simt că sunt diferiţi, că ceva s-a schimbat în ei, că sunt mai motivaţi, mai eficienţi, mai stăpâni pe ei. Puţin probabil ca această transformare să fie una reală. Desigur că ne poate motiva o carte să începem un anumit program de management al timpului, dar nu ne face mai eficienţi prin simpla ei citire, la fel cum o carte despre diete nu ne slăbeşte în timp ce o citim.

Pentru mine dezvoltarea personală înseamnă mai mult decât motivaţie crescută, eficientă sau autocontrol şi nu cred că trebuie să o legăm preponderent de birou, aşa cum se întâmplă deseori, ci de întreaga noastră viaţă. Pentru a ne dezvolta ca indivizi trebuie să ne concentrăm asupra sănătăţii noastre, vieţii noastre de familie şi  sociale, domeniului de activitate în care activăm, hobby-urilor noastre. Toate aceste lucruri reprezintă acel tot numit viaţa noastră şi trebuie să-i acordăm atenţia cuvenită fiecăruia dintre ele.

Greșeli asumate

Mă întreb de multe ori încotro se îndreaptă viața mea, în care, dacă nu aș ști mai bine, aș spune că am ajuns din întâmplare. Un joc al sorții. Cum învățarea și schimbarea nu vin, în general, cu un manual de practici ideale și pași de urmat, iată-mă făcând câteva greșeli. Una dintre ele, destul de gravă, m-a dus într-un conflict mental profund. Fără să îmi dau seama, am ajuns să încalc un principiu de viață bine așezat în conștiința și ființa mea. Când am realizat asta, am fost în fața unei decizii foarte grele: să las lucrurile așa și să mă prefac că nu s-a întâmplat, băgând capul în nisip precum struțul, să revizui principiul, că poate nu mai e valabil, să recunosc că poate am devenit inflexibilă și e nevoie să schimb ceva ori să recunosc că principiul e bun și că am făcut o greșeală.

După câteva dureri de cap și multe ore de deliberare, am ajuns la concluzia că principiul e bun, e sănătos, îmi e bine cu el acolo și dacă, fără voie, l-am încălcat, trebuie să remediez ce am făcut. Toate bune și frumoase, doar că încercând să repar, m-am lovit de un regulament imuabil, al unui context în care am ajuns cu voie și de plăcere, dar exterior mie. Și cineva m-a apostrofat. Mi-a spus că dacă într-o zi faci ceva, înseamnă că îți asumi. Dacă revii ulterior asupra lucrului și modifici, înseamnă că nu îți mai asumi. Așa să fie, oare? Mă îndoiesc amarnic.

Să presupunem că azi am ochelari de cal la ochi. Și spun ceva, chiar cred cu tărie în ceva. Poate chiar îți aduc 100 argumente care să susțină ce cred eu sau ce spun. Câteva zile mai târziu (săptămâni, luni, ani) vine cineva și îmi arată parul din ochi. Citesc o carte, văd un film, nu are importanță cum, dar mă deștept o idee mai mult, ochelarii de cal dispar sau măcar îi dau mai hacana. Vin la tine și spun: auzi, știi ce ți-am spus ieri? Iartă-mă, se pare că m-am înșelat, e un studiu care demostrează că lucrurile sunt roșii, nu verzi. Asta înseamnă că nu îmi asum ce am spus ieri? Nu, asta înseamnă că azi am putut să văd o altă perspectivă, să deschid ochii mai bine, azi am o informație suplimentară, azi știu un pic mai bine ceva. Și mai înseamnă că am capacitatea și puterea de a corecta.

Dacă astăzi fac sau spun ceva și mâine îmi dau seama că am greșit, a rămâne cu greșeala făcută și așa-zis „asumată” este o prostie. Astăzi îmi asum cine sunt, ce fac, ce spun, ce scriu, îmi asum toate greselile făcute până acum. Mâine la fel. Dar îmi asum și că nu sunt perfectă. Și că nu dețin adevărul absolut. Că nu am toate informațiile din lume. Prin urmare, pot face greșeli. Asumarea înseamnă responsabilitate. La fel și recunoașterea greșelilor. O zi în care nu înveți nimic e o zi irosită, iar dacă înveți în fiecare zi ceva, înseamnă că la un moment dat realizezi că cel puțin o dată în viața ta ai știut mai puțin decât azi. Deci cel puțin o dată ai emis o judecată, o opinie, un gând, o vorbă greșită. Ce faci, îți asumi ce ai spus atunci și rămâi așa până pleci la ceruri sau recunoști că ai greșit și că poate nici ceea ce știi azi nu e adevărul absolut? Cu cât știu mai multe, cu atât am impresia că știu mai puțin. Și asta mi-o asum.

Nu confunda asumarea cu lipsa de flexibilitate. Verifică în permanență informațiile pe care le deții, valorile pe care le ai, fii deschis la nou, citește măcar o pagină pe zi, schimbă mereu ceva, nu te da cu fundul de pământ și nici cu capul de pereți dacă ai greșit ceva. Nimeni nu e perfect. Recunoaște când ai greșit și schimbă. Vei putea avea surpriza că așa, imperfect cum ești, ești mai fericit când îți recunoști greșelile decât ești atunci când aduci 100 de argumente inutile pentru a te menține într-o stare „asumată” ieri. Sau, mai rău, acum 20 de ani.

Inteligenţa nu înseamnă să nu faci greşeli, ci să vezi repede cum poţi să le îndrepţi.” — Bertolt Brecht

Teama de singurătate

Cu totii cred că ne gandim la un moment dat la singurătate , la teama de singurătate . Sper totuşi că multi încercăm să depăsim momentul şi să vedem în ansamblu ce înseamnă această teamă.

Singurătatea este o temă recurentă în ultimele două secole. E o temă nouă, apărută în spaţiul gol lăsat de zeii care cândva legitimau relaţiile şi activităţile umane. Distanţa dintre oameni creează acel câmp gol, rece şi lipsit de sens al singurătăţii umane.

Frica de singurătate recent apărută în formele ei maladive este terenul cel mai propice pentru compromisurile şi umilinţele umane. Din aceeaşi frică ne ratăm vieţile, iubim umbre de persoane şi ne alegem orbite periferice.

Frica de singurătate ne aruncă în faţa priveliştii unui neant interior apărut pe fondul uitării unor revelaţii iniţiale.

Deşi avem un motto destul de comercial „ne naştem singuri şi murim singuri“, o mare parte din resursele noastre le cheltuim pentru evitarea acestei situaţii tragice. A fi singur este un eşec, a te simţi singur este o umilinţă.

Administrându-ne cotidian singurătatea pe compartimente, avem o singurătate privată de care ştiu toţi şi una publică de care ştim doar noi. Peisajul astfel format arată o viaţă socială plină de încercări nereuşite de a ne sparge propriul cocon: o viaţă la muncă printre colegi cu care mimăm iluzia comuniunii şi o viaţă acasă unde, revenind seara şi găsind conexiunea la internet moartă, ne trezim subit singuri în spaţiul rece şi pustiu al propriului perimetru de locuit.

La capătul distorsionat al lucidităţii, viaţa întreagă pare un sport prin care construim castele de nisip în jurul singurătăţii proprii. La celălalt capăt, singurătatea este o greşeală de percepţie pentru că suntem îmbibaţi de prezenţa celorlalţi, suntem legaţi de acest univers chiar şi atunci când plângem singuri sub plapumă.

Am de multe ori impresia că visul nostru secret este să murim public, să murim cu mulţi oameni în jur, priviţi de mulţi oameni, ca şi cum prezenţa formală a celorlalţi ne-ar salva de propriul neant.

Un bolnav de cancer va sfârşi indiferent câte băi de mulţime efectueaza în stadiile agoniei sale, iar spaţiile goale ale celulelor mele nu pot fi umplute cu nici o dragoste, cu nici o revelaţie, cu nici un instrument cultural de mângâiere.

De multe ori, rana abandonului este atât de adâncă şi de bine ascunsă în subconştientul nostru, încât refuzăm să o conştientizăm.

Atunci când părăseşti pe cineva, nu vrei să te mai ocupi de el, îl laşi la o parte, înseamna că îl abandonezi, ceea ce este diferit faţă de a respinge, care presupune doar a te îndepărta de cineva, nu a-i întoarce spatele. Ea este activată în copilărie între vârsta de unu şi trei ani şi este legată de relaţia cu părintele de sex opus.

În general, cel care suferă de teama de abandon are ochii mari şi trişti care atrag atenţia prin faptul că persoana respectivă parcă ar vrea să se agaţe de ceilalţi din dorinţa de a nu fi singură. Corpul este lipsit de tonus sau unele parţi par că atârnă: mâinile, muşchii, umerii aplecaţi. Chiar dacă îşi întreţine corpul prin practicarea regulată a unui sport, din momentul în care activitatea fizică încetează, treptat se va observa o pierdere rapidă a fermităţii trupului.

Singur şi trist

Masca pe care o poartă acest tip de persoană este cea a dependentului. Cea mai mare frică a lui este de singurătate, deşi, de cele mai multe ori îl vom vedea bravând cu afirmaţii de genul: „Eu nu am nevoie de nimeni. Pot să trăiesc foarte bine şi singur. Chiar îmi place să nu mă bată cineva la cap tot timpul.“ Are mare nevoie de prezenţa cuiva şi, de obicei, se simte singur, trist şi părăsit, fără niciun motiv aparent. Îi este greu să ia decizii ferme fără să întrebe pe altcineva, de aceea cere sfaturi fără să le urmeze neapărat. Acceptă cu greu să fie refuzat, are o dispoziţie schimbătoare (trece repede de la tristeţe la veselie), şi întâmpină în permanenţă tot felul de dificultăţi, de la boli sau afecţiuni fizice, la probleme financiare ori de altă natură, tocmai pentru a atrage atenţia şi compasiunea celorlalţi.

Chiar dacă nu o face conştient, situaţiile dificile prin care trece îl obosesc şi pe el, şi pe cei din jur, atrăgând, în mod inevitabil, abandonul din partea lor. Alteori îi place să joace rolul salvatorului, tocmai pentru că îi dă senzaţia că dacă cineva are nevoie de el, acela nu va putea să-l părăsească niciodată.


Pe de altă parte, propria-mi singurătate creează perspectiva morală prin prisma căreia nu pot imputa nimănui deciziile mele.

Îmi creează acel spaţiu liber în care mă pot delimita de ceilalţi şi de mediul în care trăiesc.

Îmi creează posibilitatea de a respira un aer care nu este neapărat contemporan cu momentul istoric limitat în care-mi derulez viaţa. Îmi permite să mă mişc liber către trecutul clasicilor şi viitorul abia întrezărit. Propria singurătate îmi permite să creez spaţiul fermecat în care privirea mea poate întâlni privirea ta...